Encre de Chine

Cu patru milenii în urmă, în China antică, scrisul era o îndeletnicire preponderent spirituală. În acea lume, cele patru comori ale scrisului (batonul de tuş, pensula, vasul de piatră pentru înmuiat tuşul şi hârtia – fie ea de orez sau mătase) însemnau cu mult mai mult decât o adunătură de rechizite necesare articulării eficiente a unui mesaj. Scrisul era o artă cu un protocol şi o serie de secvenţe ritualice bine stabilite. Batonul de tuş (o comoară a lumii antice orientale, realizat din negru de fum, gelatină şi corn de cerb – la care se adăuga mosc pentru cerneala imperială, aromată, "Sângele Dragonului") era muiat în apă într-o călimară de piatră şi amestecat monoton şi gradat prin frecare de pereţii recipientului până se crea o cerneală cu densitate şi vâscozitate potrivite. Ceea ce a fost de la bun început fascinant în această plăsmuire organică folosită la caligrafie şi la pictură era faptul că nu mai putea fi ştearsă. După expresia unui înţelept al timpului, tuşul muşca hârtia de orez, ideograma sau semnul grafic rămânând pe vecie aşa cum au apucat ele să fie desenate dintr-o singură tuşă de penel.

Să pictezi în tuş era o mare încercare. Trebuia să ştii, de la bun început, cum să-ţi construieşti cerneala. Apoi să fii expert în caligrafia cu pensula. Să ai suportul potrivit (hârtia de orez sau mătasea) şi, după o cristalizare în sine prin tehnici de concentrare, să fii capabil, cu mâna paralelă cu foaia, dar cu pensula perpendicular pe ea, să construieşti dintr-o mişcare neîntreruptă şi inspirată, ca un Haiku, desenul cu adânci semnificaţii spirituale la care te-ai gândit. Amestecul de apă şi tuş făcea ca lumea în alb şi negru izvodită de sub penel să fie imposibil de corectat sau modificat ulterior. Era o încercare a clipei şi a dexterităţii, un construct sublim, irepetabil, al stării de graţie şi a întâmplării. Un joc fragil, casant şi fin, care a supravieţuit mileniilor graţie încordării spirituale pe care o presupunea acest exerciţiu artistic, dar şi a consistenţei nepieritoare a tuşului.

Era o artă ce presupunea capacitatea celui care o practica de a se adânci în sine, de a găsi esenţa subiectului adică acea energie vitală numită de chinezi qi. Fireşte că era o experienţă recurentă. Că odată descoperite canalele interioare ale qi-ului care se răsfrângea în operă acesta se reîntorcea, îmbogăţit, într-o circularitate plină de sevă filozofică. Sau cum a sintetizat acest procedeu Lu-Dogbin, în Tăbliţa celor 100 de caractere, „Când Qi-Energia se întoarce, Elixirul se cristalizează spontan în vasul pe care îl împart apa şi focul. Ying şi Yang apar, alternând la nesfârşit, iar sunetul tunetului se aude pretutindeni. Norii albi se adună pe vârf şi roua dulce scaldă muntele rece. După ce ai băut vinul longevităţii, poţi umbla liber; cine te poate recunoaşte? Poţi sta şi asculta sunetul neauzit, fiindcă ai înţeles clar mecanismul creaţiei”.

Ce s-a ales însă astăzi, în lumea modernă, de substanţa spiritualizată, alcătuită din materii naturale, diluată cu fler şi instinct artistic, cu consistenţa necesară penelului şi cu o culoare de neşters căreia i se spunea "cerneală de China"? Desacralizată de la Gutenberg încoace, a părăsit mediile rafinate ale esenţelor organice, exclusiviste, pentru a împrăştia în cele patru zări mareea de artefacte şi cărţi multiplicate de tipar, de maşinăriile care au transformat-o în substanţa amorfă, masificată, industrială, a tuşului tipografic. Arta şi spiritualitatea cedând în faţa comerţului şi a difuzării globale. Cât despre suport, hârtia de orez sau de mătase s-a degradat la pasta de celuloză aducătoare de profit şi la îndemână pentru tiraje mari, produs industrial care astăzi, la rândul său, e pe cale de extincţie în faţa exploziei mondiale a comunicării eterate, virtuale, prin imagini pe ecrane.

În zona utilizării personalizate, tuşul antic a devenit un banal ink, marcă indelebilă a singurătăţii contemporane şi a personalităţilor ezitante care, pentru a ieşi din gloată, se ştampilează cu tatuaje de care nu mai pot scăpa niciodată asemenea mamiferelor înroşite cu fierul care le marchează aparteneţa la o turmă bine precizată. Noroc de artiştii care salvează delicata encre de Chine prin forţa artistică a desenului şi a graficii (eu însumi scriu aceste rânduri străjuit de un splendid astfel de tablou semnat Dragoş Pătraşcu), refăcând artistic ceva din seva spiritualizată pe care aceasta o ilustra cu milenii în urmă în Orient.

Când a început să manufactureze batoanele de tuş, care mai erau folosite şi la tratarea arsurilor şi la închiderea rănilor, Li-Tchao le-a însoţit şi de prima etichetă publicitară pe care scria: "după o sută de ani voi fi dur ca o piatră şi voi avea strălucirea lacului". De asta, cred eu, "cerneala de China" merită elogiată. Că ne lipseşte sclipirea ei tainică!

¹ Portrete în cerneală de China, Iaşi, Junimea, 2018

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video