Episcopul martir şi urmaşii lui

Pe urmele lui în anul 1937, Papa Pius al XI-lea, în enciclica Divini Redemptoris dezvăluia pericolul comunismului ateu pentru creştinătate. Puţini i-au dat dreptate în epoca în care  ţinta propagandei de stânga era fascismul. Şi aşa stau lucrurile, din păcate, până astăzi. Comuniştii români au preluat argumentele şi metodele bolţevice, inaugurând represiunea cu Biserica Romano-Catolică şi cea Greco-Catolică. Gheorghiu-Dej cita direct din sursa stalinistă atunci când vorbea despre Biserica Romano-Catolică drept “singurul obstacol organizat în drumul instaurării definitive a democraţiei populare”. Începând din anii 1948-1949, cele două biserici au fost decapitate. La închisoarea de la Sighet a fost încarcerată aproape toată conducerea lor: episcopi, în număr de 14, vicari generali, canonici şi preoţi. Venerabilul episcop, apoi cardinal “In pectore” Iuliu Hossu, unul dintre arhitecţii actului Unirii Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, îşi amintea cum erau mânaţi în Gulag aceşti păstori: “Băgaţi bivolii la grajd!” Singura lor vină era credinţa şi hotărârea de a-şi apară obştea. Peste 200 de personalităţi ale culturii, bisericii şi politicii româneşti, bănuite că ar putea organiza rezistenţa şi ar deveni repere morale pentru naţiune au fost închise la Sighet, iar 53 dintre ei au pierit prin tortură şi înfometare. Pe lista victimelor se află episcopul romano-catolic de Iaşi, azi Fericitul Anton Durcovici, dar şi episcopii greco-catolici Traian Frenţiu, Ioan Suciu şi Tiţ Liviu Chinez. Ei binemerită recunoştinţa şi pietatea noastră, indiferent de confesiune, pentru demnitatea sacrificiului întru Hristos. Ei rămân repere de conştiinţă pentru orice fiinţă înzestrată cu raţiune şi sensibilitate.

Mi-am aminitit de toate acestea în ziua de 17 mai curent, ca invitat la ceremonia aniversară şi comemorativă organizată de Episcopia Romano-Catolică de Iaşi. În prezenţa Înalt Prea Sfinţitului Dr. Ioan Robu, Arhiepiescop de Bucureşti, a Prea Sfinţitului Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, a Prea Sfinţitului Aurel Percă, Episcop auxiliar, a preoţilor din Dieceza de Iaşi, a specialiştilor de la departamentele episcopale, a elevilor seminarişti şi a studenţilor, s-a desfăşurat un simpozion omagial dedicat lui Anton Durcovici, cu prilejul celebrării a 130 de ani de la naştere (17 mai 1888), 70 de ani de la consacrarea sa ca episcop (5 aprilie 1848) şi 4 ani de la beatificare (17 mai 2014). După rânduiala Bisericii, a urmat Liturghia dedicată memoriei sale.

Ieşenii îşi vor fi reamintind de ceremonia solemnă de acum 4 ani, prilejuită de beatificarea episcopului martir. Îmi amintesc bine despre pietatea creştină a celor prezenţi atunci, oameni de rând şi nume de referinţă, care au ţinut să exprime preţuirea lor pentru pastorul care nu a abdicat de la rostul lui suprem, acela de a-şi da viaţa pentru Iisus şi pentru obşte, atunci când împrejurările tragice nu i-au lăsat alternativă. Şi nu erau doar credincioşi catolici, dar şi ortodocşi, cinstitori ai sfinţeniei, care au înţeles că martiriul este mai presus de confesiune, adresându-se tuturor şi îndemnându-i la reflecţie. De altminteri, respectul creştinilor ortodocşi pentru Biserica Romano-Catolică este o realitate incontestabilă, care mărturiseşte că poporul ia în serios îndemnul şi năzuinţa pentru unitatea credinţei. Şi încă ceva: este binecunoscută toleranţa românilor faţă de toate confesiunile creştine, fapt reflectat în adagiul “fiecare cu legea lui”. Din motive de economie a spaţiului, nu voi face cronica detaliată a evenimentului, care merită cu prisosinţă să fie cunoscut. Reţin pentru moment contribuţia remarcabilă a Excelenţei Sale Petru Gherghel la îndrumarea operei laborioase care a condus la beatificarea Fericitului Anton Durcovici. Cititorii nu vor fi ştiind câtă dăruire, muncă de investigaţie, perseverenţă, rigoare documentară şi dogmatică presupune actul beatificării. Mulţi văd doar partea ceremonială şi presupun că ideile bune generează automat consecinţe. Le reamintesc îndemnul pontifical: “Ora et labora!” („Roagă-te şi munceşte!”). Merită să reflectăm mai aplicat la înţelesul adânc al acestor cuvinte simple.

Nu este deloc uşor să fii urmaşul unui păstor de talia morală şi intelectuală a Fericitului Anton Durcovici. Pentru cei mediocri este chiar inconfortabil. Dar când eşti îndemnat de conştiinţa misiunii şi de smerenie poţi să lucrezi cu folos pentru a reaşeza adevărul în matca lui naturală, asumând că eşti trecător, că adevărul te va face liber (am parafrazat din Evanghelia după Ioan), iar fapta îţi va fi încununarea misiunii pământeşti. Cred că aceste înţelesuri le-a pătruns Excelenţa Sa atunci când, la începutul anilor ’90, asistat de către distinşi colaboratori ecleziali şi laici a început dirigenţele pentru beatificarea ilustrului său înaintaş. Va fi fost inspirat, probabil, şi de cuvintele scriitorului bisericesc Tertulian: Sanguis martirum semen cristianorum est (Sângele martirilor este sămânţa creştinilor). Va mai fi fost convins şi că memoria nu este doar un dat biologic, ci şi o datorie morală faţă de înaintaşi, că fără aceasta suntem sortiţi risipirii. Iar risipirea istoriei este una din marile tragedii ale umanităţii. Sfinţia Sa a adunat între coperţile unui volum – Fericitul Anton Durcovici, mărturisitor al credinţei şi prizonier al iubirii, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2018 – scrisori pastorale, predici, contribuţii ştiinţifice şi prefeţe la numeroasele lucrări dedicate vieţii şi operei înaintemergătorului său. A rezultat o lucrare coerentă, riguroasă şi încărcată de sensibilitate în mod egal, în care cititorul descoperă figura luminoasă şi tragică a Fericitului Anton Durcovici, dar şi pasiunea, râvna şi dăruirea exemplară a autorului şi a echipei sale, întru beatificarea lui episcopului. Toate sub semnul îndemnului: memoria ca datorie. Am reţinut acest îndemn chiar din intervenţia Sfinţiei Sale la amintitul eveniment. Urmaşul pe tronul episcopal dă astfel samă că nu este doar un nume într-o ordine succesorală, dar că şi-a rostuit misiunea în ordinea morală a datoriei şi în cea creştină a apărării obştii faţă de pericolul risipirii.

Românii merită să ştie că Fericitul Anton Durcovici le aparţine şi că a intrat, prin martiriul său, în patrimoniul naţional. El însuşi a crezut cu tărie în zilele fericite “pentru acest popor român care suferă aşa de mult”. Mărturisirea a fost făcută chiar pe patul de moarte de la Sighet, în anul 1951 şi a fost consemnată de către confesorul său.

De pe un perete al Memorialului de la Sighet ne priveşte cu ochii săi senini, ca o zi de mai, încărcaţi de o tristeţe infinită, episcopul martir de la Iaşi. Nu e greu să îl identifici în tabloul colectiv de acolo. Iar orice creştin merită să facă o reverenţă şi să reflecteze la adevărul că în lipsa eroilor şi a cultului acestora,  noi ceilalţi suntem sortiţi pierzaniei.

Mihai Dorin este istoric şi publicist