Eroii tăcuţi de lângă noi pe care îi dăm uitării

„Recenta tragedie de la clubul bucureştean Colectiv ar trebui să ne pună pe gânduri. Nu numai din cauza conjuncţiei criminale dintre corupţie, lăcomie şi iresponsabilitate (tripletă care guvernează, de altfel, aproape întreaga societate românească a zilelor noastre) şi nici numai din cauza murdăriei sufleteşti exhibate impudic de tot felul de sceleraţi (habotnici demenţi, politicieni obraznici sau tonomate de presă mincinos-manipulatoare) care abuzează de libertatea de comunicare pentru a ne face părtaşi la jegul lor sufletesc. Ci ar trebui să constituie subiect de meditaţie faptul că în lumea noastră strâmbă, dominată de egoism, de incompetenţă criminală, de laşitate şi prostie ticăloasă mai sunt şi oameni atipici. Oameni care salvează masa debilă, mizerabilă, superficială, subumană a majorităţii.

Ştim până în acest moment că doi oameni, Adrian Rugină şi Claudiu Petre, care ieşiseră din Infern, nu şi-au băgat mâinile în buzunare, nu au înjurat Guvernul, nu au plecat sictiriţi acasa, nu au stat pe margine să chibiţeze gureş, fericiţi că au scăpat. Deşi prezumaţi a fi «satanişti» de către multe spurcăciuni habotnice şi laşe, au intrat înapoi în Iad pentru a-şi ajuta semenii chinuiţi pe rugul ticăloşiei iresponsabile. Şi nu s-au mai întors vii, spre neagra deznădejde a celor care îi iubeau.

N-aş fi vorbit poate despre ei (înţeleg că într-un elan populist se cere recunoaşterea lor de către autorităţi ca «eroi») dacă acest gest neomenesc de altruism nu mi-ar fi reamintit de cazul similar de la Iaşi, de acum aproape cinci ani, reluat propagandistic de un tabloid slinos pentru motive de rating. Pentru că din notiţa apărută luni lipsea numele celei în cauză, omorâtă a doua oară de uitare, vă rog să-mi îngăduiţi, ca o formă de respect pentru eroina fără decoraţie, să reiau un text despre ea:

«27 ianuarie 2011. Scriu rar despre faptele diverse şi, într-o lume mediatică strâmbă – dominată de poncife şi stereotipuri comerciale – evit să vorbesc despre tragedii. Simt acum nevoia să fac o excepţie.

Cu câteva zile în urmă, o studentă a Facultăţii de Drept de la Universitatea «Petre Andrei» din Iaşi, care trecea prin campusul studenţesc «Tudor Vladimirescu», a intrat în foc pentru a salva viaţa unei necunoscute, o altă studentă angajată la negru pe post de chelneriţă într-unul din multele pub-uri din zonă. A intrat în foc, sub ochii unei asistenţe laşe, care chibiţa evenimentul de la loc sigur, cu acea libertate şi generozitate mai presus de conservarea de sine pe care o au oamenii curaţi, educaţi şi buni, aşa cum numai în Bucovina necooperativizată mai găseşti. A salvat-o pe cea în cauză cu preţul vieţii ei. Pentru ea nu s-a mai găsit o altă persoană bună, liberă şi neînfricată să o ajute.

Am simţit nevoia să scriu despre această copilă, dispărută eroic la 21 de ani, pentru mai multe motive. În primul rând, pentru a fi, simbolic, alături de părinţii ei cutremuraţi, albiţi şi incapabili să înţeleagă resorturile unei asemenea nenorociri. Căci în cazul unor astfel de tragedii, pariul destinului, hazardul sau incapacitatea omenească de a înţelege complicatul joc al divinităţii nu sunt, nu pot fi, omeneşte vorbind, explicaţii de luat în seama. Arsura durerii e prea vie pentru a putea fi altfel atenuată, din nefericre, decât de curgerea inexorabilă a timpului, iar subtilităţile teologice nu-şi au rostul în asemenea momente. Mângâierea duhovnicească într-un astfel de caz nu poate veni, firavă, decât de la un adevărat trăitor întru Hristos, cu milă şi empatie misionară, aşa cum mi s-a părut a fi părintele paroh din Gura Humorului, cel care o cunoştea de mică pe tânăra jertifită pe altarul omeniei.

Şi noi avem o fiică de 21 de ani, studentă la Drept, acum plecată în Finlanda pentru un semestru Erasmus şi mărturisesc sincer că gestul tinerei bucovinence m-a descumpănit. Îţi spui, ca părinte, că trebuie să-ţi creşti copilul cu respect pentru adevăratele valori: să fie bun, să fie drept, să fie generos, să fie altruist, să nu ezite să sară-n foc pentru a-şi ajuta semenii. Mă tem că aceste lucruri sunt bune şi frumoase atâta timp cât preţul plătit pentru ele nu este unul tragic. Adică doar în limitele condiţiei de om obişnuit. Ce poate fi oare în sufletul părinţilor când descoperă că dacă şi-ar fi crescut copilul meschin şi egoist, ticălos şi laş precum băieţii care asistau de pe margine (unul dintre ei făcând şi comentarii nepotrivite pe site-ul ziarului), acum ar fi avut-o în viaţă. E groaznic să trăieşti aşa ceva. Cum să-ţi creşti oare copilul? Te pune pe gânduri, de asemenea, şi constatarea că nici de strigătul disperat al mamei celei dispărute («Dumnezeu trebuie să fie mândru că mi-a luat ceea ce aveam mai drag!») nu-şi va mai aduce aminte nimeni săptămâna viitoare, necum de gestul neomenesc de frumos făcut de o tânără care a încercat să nu fie asemenea gloatei. E trist că ajungem să medităm la cele omeneşti doar în preajma nenorocirii.

Sorina Florinela Ferari o chema pe tânăra studentă. Cred că până şi îngerii au primit cu surprindere acest suflet care a încercat să răscumpere, cu puritatea şi inocenţa sacrificiului ei, tarele unei lumi înglodate în mizerie morală şi umană. Dumnezeu să o odihnească!»

Îndrăznesc să sper că peste şapte ani se va mai găsi cineva care să-şi amintească public de jertfa neobişnuită şi altruistă a lui Adrian Rugină şi Claudiu Petre, fie că au fost sau nu decoraţi post-mortem”.

Post scriptum. După multe tergiversări au fost condamnaţi, finalmente, cei găsiţi vinovaţi de avizele de funcţionare ale clubului ucigaş pentru 27 de tineri. Elanul justiţiar s-a oprit însă aici, iar cei vinovaţi de moartea celorlalţi 37 de copii, şefi de spitale şi politicieni care n-au aprobat transferul lor în străinatate pentru a fi salvaţi fiind lăsaţi să se stingă din cauza infecţiilor nosocomiale ascunse şi netratabile din spitalele româneşti, îşi văd, bine-mersi, de viaţă, funcţii şi conturi, nestingheriţi de nimeni. Deşi am ezitat iniţial, am urmărit pe cablu, zilele trecute, ca o formă de pomenire după şapte ani, faimosul documentar „Colectiv” al lui Alexandru Nanau, nominalizat la Oscar. Se sparie gândul!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor