Este labirintul din Piaţa Unirii o lucrare de artă?

Zilele trecute, văzând numărul uriaş de reacţii stârnite în online de instalaţia lui Cristian Rusu, A Walk in the Park, m-am gândit să aflu mai multe păreri şi, mai important, argumente în sprijinul lor, aducând subiectul într-o discuţie relaxată, la un pahar de vin. Interlocutorii erau prieteni de-ai mei, bună parte dintre ei activi în mediul universitar, cu apetenţă culturală ridicată. S-ar încadra în definiţia intelectualilor.

Am pus două întrebări, la care am solicitat răspunsuri de la fiecare dintre ei. Prima era dacă le-a plăcut, iar a doua dacă, indiferent de răspunsul anterior, o consideră o lucrare de artă sau nu. Din 7 persoane prezente, 2 au spus că li s-a părut interesantă, 3 că îi înţeleg intenţia, dar nu le place în mod deosebit, iar 2 persoane au susţinut (foarte indignaţi) că nici măcar nu ar putea fi numită artă.

Amuzându-ne cu toţii că Iaşul ar putea fi scena unui protest împotriva unei instalaţii de artă în spaţiul public (gest cu care nici cei care-i contestau calitatea de act artistic nu erau de acord), i-am rugat pe cei doi revoltaţi să-şi argumenteze revolta. Pe scurt, ambii (cadre universitare, deţinători de doctorate luate pe bune, la instituţii din străinătate, poligloţi, mari amatori de literatură şi muzică) spuneau că simpla dispunere a unor „bolovani” – chiar sub formă de labirint – în spaţiul public nu atestă măiestria, meşteşugul autorului, iar lucrarea nu stârneşte emoţie şi dorinţa de contemplare. La aceste puncte de vedere le-aş adăuga şi pe cele din online, în care se menţiona că lucrarea ar trebui validată de o instituţie muzeală sau de o comisie.

Într-adevăr, odată cu apariţia artei conceptuale, la finalul anilor ‘60, practica artistică a celor care experimentau cu forme diferite de cele tradiţionale a fost deseori pusă sub semnul întrebării, mai ales de către publicul larg. Nu puţini sunt cei care descriu arta conceptuală ca fiind greu de înţeles, hiper-intelectualizată, elitistă. Ea are nevoie mai mereu de un text explicativ, o cheie de lectură care să faciliteze receptarea sa. Cei care n-au răbdare să citească sau nu înţeleg referinţele pe care unii teoreticieni le strecoară în descrierile lor, le pot percepe, într-o primă instanţă, ca pe un fel de barieră cognitivă. Acest lucru se întâmplă şi pentru că parte din texte sunt scrie într-un stil ermetic, accesibil doar celor care au deja o serie de lecturi şi repere stilistice şi vizuale anterioare.

Nu puţini dintre cei expuşi la astfel de lucrări de artă renunţă, frustraţi, şi resping unele manifestări ale artei contemporane, alţii perseverează şi, cu ajutorul medierii făcute de curatori, facilitatori, mass-media sau prieteni, ori prin propriile eforturi, autodidacţi, depăşesc această barieră şi ajung să se bucure de înţelegerea unor concepte sau lucrări aşa cum ne bucuram în gimnaziu la rezolvarea unei probleme de geometrie.

Prietenilor mei intelectuali de care vorbeam mai sus, deşi posedă capacitatea de a înţelege texte dificile, le lipseşte expunerea la tipuri variate de artă şi, mai ales, deschiderea de a-şi confrunta şi depăşi propriile prejudecăţi despre ce înseamnă arta, care sunt limitele ei şi a-şi actualiza criteriile estetice. Astfel, dacă lucrarea lui Clemens Behr din faţa bisericii Trei ierarhi fusese aruncată pe pietonal fără pic de mediere sau măcar etichetare a numelui şi artistului (practică perpetuată şi la mare parte dintre sculpturile expuse în luna februarie prin oraş), de data aceasta textul explicativ (scurt, dar care oferă cheia de lectură) este amplasat lângă lucrare.

E clar că labirintul lui Cristian Rusu a provocat multă emoţie în spaţiul public, viralizând-o (un lucru pozitiv pentru notorietatea festivalului care a făcut-o posibilă). Cât despre validarea instituţională a artistului şi a operei sale, e suficient să ne uităm la CV-ul şi portofoliul său. Ca artist vizual colaborează cu cea mai puternică galerie românească, Plan B, iar ca scenograf a luat o seamă de premii, fiind şi doctor în teoria teatrului la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, unde predă.

De altfel, am fost săptămâna trecută la Timişoara pentru deschiderea Bienalei Art Encounters, iar lucrările lui Cristian Rusu erau expuse atât în Cazarma U (un proiect unic de redare a unei construcţii dezafectate, din centrul oraşului, artei), cât şi la Kunsthalle Bega, o galerie privată de mari dimensiuni, unde a expus în 2022, intervenind în spaţiu cu elemente ce imită structura, vizibile inclusiv în cadrul expoziţiei actuale.

Deci, chiar şi pentru cei nefamiliarizaţi cu opera sa, nu ar mai trebui să existe dubii cu privire la validarea de către lumea artei (prin curatori, teoreticieni, galerişti, bienale şi muzee). Dezbaterea despre ce reprezintă sau nu artă a fost tranşată încă din 1974 de teoreticianul George Dickie care, pe baza scrierilor lui Arthur Danto, a afirmat că lumea artei este cea care are puterea de a stabili ce este şi ce nu este artă.

În ceea ce priveşte tipul şi materialitatea lucrării, de intervenţie în spaţiul public cu o cantitate mare de piatră, ideea de a realiza astfel de labirinturi nu este una nouă. Sub numele de land art au apărut încă din anii ‘60 opere care, pentru a putea fi vizualizate în ansamblul lor, trebuie privite de departe sau de la înălţime şi, foarte important, sunt integrate în peisaj. Un labirint format din pietre a fost realizat de Eduardo Aguilera în 2004 lângă San Francisco (aproape de Mile Rock Beach). Andrew Rogers are o serie de lucrări similare, printre care „The winding path, the search for truth”, din 2010, reprodusă în mai multe situri. Simbolul labirintului este prezent de secole în diverse culturi şi reprezintă călătoria, pelerinajul, fiind o invitaţie spre contemplare spirituală.

Eduardo Aguilera – Lands End 

Andrew Rogers – McClelland Labyrinth, 2010

Şi atunci, de unde apare genul acesta de revoltă faţă de unele materializări ale artei contemporane? Îmi aduc aminte şi de protestele din 2005 faţă de punerea în scenă la Ateneul Tătăraşi a piesei de teatru Evangheliştii, a Alinei Mungiu-Pippidi, când director era Benoit Vitse. (Pare greu de crezut acum, într-o instituţie care a construit o capelă pentru artişti!, dar a fost o vreme în care Ateneul ieşean era preocupat şi de producţii mai îndrăzneţe, care să educe şi să formeze gusturile spectatorilor.)

Există diverse motive pentru care unii oameni pot reacţiona negativ la o lucrare de artă în spaţiul public. Primul ar fi subiectivitatea gustului şi preferinţelor: ceea ce e considerat o capodoperă de către unii, poate fi respins sau ignorat de alţii. Preferinţele personale, experienţele anterioare şi educaţia pot influenţa modul în care oamenii reacţionează la o lucrare de artă.

Al doilea ţine de interpretare: lucrările de artă pot fi interpretate diferit şi pot evoca emoţii şi reacţii variate. Ceea ce unii pot percepe ca fiind profund sau provocator, alţii pot considera confuz sau inacceptabil. Un al treilea e impactul social şi politic, în cazul în care lucrarea are o astfel de miză. Lucrările care abordează subiecte sensibile precum religia, politica, identitatea sau sexualitatea pot provoca reacţii puternice din partea unor oameni. Un alt motiv ar putea fi lipsa de informaţii despre intenţiile artistului sau mesajul pe care îl transmite. Lipsa unei explicaţii adecvate sau absenţa contextului pot contribui la interpretări greşite şi reacţii negative.

În cazul Iaşului, după ce spaţiul public, „încremenit în secolul 19”, e populat, aşa cum afirmă şi Cristian Rusu, doar de „monumente istoriste, porumbei şi bănci”, iar nemulţumirile şi suspiciunile publicului faţă de lipsa de transparenţă a administraţiei locale sunt justificate, orice reacţie faţă de arta contemporană care iese din tipare este şi o formă de blamare a edililor. Totuşi este curioasă această reacţie vehementă faţă de o lucrare temporară, care nu interzice accesul prin piaţă, ci doar propune trasee, în vreme ce doar voci răzleţe se aud în cazuri de mutilare sau ocupare pe termen lung sau chiar permanent a unor bucăţi mai mari de spaţiu public.

Finalmente, aşa cum e şi cazul celor 2 prieteni, unele persoane au preconcepţii despre ceea ce ar trebui să fie o lucrare de artă în spaţiul public. Iaşul este, din acest punct de vedere, un oraş conservator. Atunci când arta nu corespunde gusturilor sau preferinţelor individuale, înainte de curiozitate sau dorinţa de actualizare, apar dezamăgirea sau chiar revolta.

În concluzie, fie că ne place sau nu, lucrarea lui Cristian Rusu, un artist român valoros, recunoscut, este, fără nici cea mai mică îndoială, artă. Chiar dacă pe unii îi scoate din zona de confort, beneficiile întrec cu mult supărările de moment. Datorită ei discutăm din nou despre ce este arta, ne familiarizăm cu ideea de a citi texte explicative şi, de ce nu, putem devenim curioşi, căutând şi alte lucrări sau practici diferite de cele cu care ne-am obişnuit.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi