Estetic şi specific naţional

Teoria „mutaţiei valorii estetice” a stat la baza programului criticii sale de direcţie, care îşi propunea orientare către modernism a literaturii române în prima parte a secolului al XX-lea. În fond, Lovinescu afirmă câteva lucruri de bun-simţ, dar care păreau, în epocă, progresiste, cel puţin pentru una dintre direcţiile încă autoritare în câmpul literar românesc, aceea a tradiţionalismului, care avea interesul de a cultiva dacă nu confuzia, măcar convergenţa etnicului, eticului şi esteticului.

Lovinescu percepe că, după ce Unirea celor trei mari provincii româneşti s-a realizat, după ce există, ca realitate politică, statul naţional, literatura trebuie să părăsească poziţiile militante pe care se situase decenii la rând şi să îşi recupereze statutul prioritar estetic, să îşi cultive specificul. Ce susţine Lovinescu?

Pe scurt, faptul că „esteticul nu e o noţiune universală, uniform valabilă, ci numai expresia unei plăceri variabile, individuale” şi că variaţiile detectării şi definirii lui sunt condiţionate de cel puţin do factori: de rasă şi de timp. Criticul foloseşte conceptul de „rasă” în tradiţia sociologiei franceze, în sens strict cultural. Culturile naţionale nu sunt sigilate, ci deschise către influenţe multiple. „Caracterul de «unicitate» a civilizaţiei unui popor nu porneşte, prin urmare, numai din capacitatea lui de invenţie ci, mai ales, din capacitatea de adaptare”. Prin urmare, prin imitaţie, urmată de adaptare la „temperamentul etnic”, ia naştere specificul unei culturi.

Un al doilea factor care modifică percepţia asupra esteticului este cel legat de timp: există un „spirit al veacului”, numit de Tacitus saeculum, care determină receptarea. Perspectiva sincronistă asupra artei aduce la acelaşi numitor comun opere care sunt diferite şi le nivelează, imprimându-le acelaşi mesaj: cel al prezentului. Numai că, argumentează criticul, aceasta este o forţare a receptării, întrucât contactul prezentului cu operele Antichităţii sau cu cele clasice se poate realiza nu direct, „pe calea intuiţiei estetice, pe calea sensibilităţii”, aşa cum se petrece cu operele contemporane, ci „numai prin studiu, pe cale intelectuală”.

În fine, ar mai exista un factor care marchează mutaţia esteticului, dar acela este profund subiectiv şi nu intră în interesul ştiinţei esteticii: aspectul individual, profund subiectiv. Într-un alt capitol al volumului final al sintezei privitoare la istoria literaturii române contemporane, Lovinescu dezvoltă şi o altă teorie privitoare la tipurile de culturi şi modul în care esteticul se negociază în funcţie de starea fiecăreia: „Pe când în culturile de formaţie evolutivă dislocările de sensibilitate se fac încet, în civilizaţiile de formaţie revoluţionară, cum e a noastră, dislocările se fac brusc în toate domeniile; printr-o violentă sincronizare cu formele de artă ale Apusului, pentru a ne pune dintr-o dată, pe picior de egalitate, fazele intermediare, lente, organice au fost suprimate.”

Altfel spus, în culturile tinere, silite să recupereze rapid experienţe artistice pe care nu le-au consumat la timp, spre deosebire de culturile vechi, care au avut o evoluţie organică, prezentul e nevoit să găzduiască, într-o simultaneitate ciudată, direcţii care nu par contemporane. Trecutul devine, astfel, un ingredient al prezentului. Exemplul lui Lovinescu este apropiere în timp a romanticului Eminescu de dadaistul Tristan Tzara: îi despart numai câteva decenii, deşi, ca viziune şi concepţie asupra literaturii, diferenţele sunt mult mai mari. Mai adaug eu un exemplu: contemporaneitatea numai temporală a lui Octavian Goga, un poet militant, un tribun, produs al unei civilizaţii care îşi trăia agonic complexul pre-unionist cu Urmuz, cazul-limită al literaturii române, modelul prin excelenţă al avangardiştilor.

Teoria lui Lovinescu, cu versiuni anterioare mai puţin laborioase, datează din 1929. Problema este că, în epocă, esteticul era ideologizat, considerat o garanţie a excelenţei naţiunii, o sursă a identităţii; criticii descoperă prin literatură legitimări ale naţionalismului, concepte eseistice, aproximative prin natura lor, precum „specific naţional”, „etnotip”, „viziunea românească a existenţei” îşi caută în literatură sursele sau justificarea. G. Călinescu realizează, în capitolul ultim al Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, o hartă spirituală a României mari, în care operele literare sunt purtătoare de valori identitare.

Aşa stând lucrurile, esteticul este folosit ca o valoare sigură, constantă, mereu şi oriunde aceeaşi, detectabilă în orice condiţii şi mai ales în toate epocile istoriei naţionale, dacă există „spirit critic”. Nu întâmplător, cel mai important critic care se opune teoriei mutaţiei valorilor estetice este chiar G. Călinescu, care neagă caracterul mobil al esteticului şi explică variaţiile de receptare fie prin lipsa spiritului critic, fie pur şi simplu prin ignoranţă: „Variaţiunile receptorului estetic nu dovedesc lipsa elementului permanent, ci întunecarea impersonalităţii critice, prin subiectivisme sau, pur şi simplu, nepregătire. Ideea de permanenţă – am zis altădată – e însuşi postulatul artei.” Reacţia lui Călinescu se poate explica şi prin concepţia sa clasic(ist)ă asupra frumosului, conform căreia critica literară sau estetica reprezintă arte care au posibilitatea de a „intui universalul”, dar şi prin viziunea sa, mai curând ideologică decât clasică, asupra istoriei literaturii, care ar fi o sinteză în urma căreia se poate face radiografia amănunţită a specificului naţional, înţeles mai ales în sensul său etnic.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi