Etimologicale pescăreşti (III)

Cât priveşte acum denumirile curente pe care pescarii amatori le folosesc pentru peştii marini, originea lor atestă faptul istoric incontestabil că românii au descoperit marea, ca pescari şi navigatori, cu totul recent, de doar câteva generaţii. Nu ar trebui să ne mire prea mult această fluiditate terminologică, dacă avem în vedere şi faptul evident, observabil de către oricine, că fructe sau legume apărute recent pe masa românilor, precum kiwi, ananas, papaya, litchis, grapefruit sau avocado poartă numele din patria de origine sau din limbile învecinate, încă neadaptate fonetic şi morfologic şi cu (orto)grafie fluctuantă. În germană, dovleceii se cheamă „pe italieneşteˮ zucchini, iar vânăta noastră poartă în limba lui Goethe mândrul nume franţuzesc aubergine. Mutatis mutandis, ar trebui atunci să nu ne mire nici faptul că, pe litoralul românesc al Mării Negre, stratul cel mai vechi din actualul nomenclator al denumirilor pentru peşti şi alte vietăţi marine este cel neogrecesc. Aterina, peştişorul mic şi argintiu, ca şi stavridul asemănător, prinşi de amatori pe digurile din Constanţa folosindu‑se de scula numită de localnici ţaparină (cuvânt cu origine necunoscută), precum şi guvidul, peştele foarte popular, din care, prăjit, se înfruptă cu entuziasm mai ales „sezoniştiiˮ, de la Vama Veche până la Chilia, şi‑au împrumutat numele româneşti din limba neogreacă. Tot neogreceşti sunt şi numele multcăutatei scrumbii, ca şi ale umilelor hamsii, care, păstrate la saramură, erau vândute direct din butoaie de băcanii de odinioară şi constituiau hrana săracului. Nobilul şi jucăuşul delfin, asemenea balenei, pe care românii o cunosc doar din calendare, cărţi sau, mai recent, de la televizor, şi‑au păstrat şi la români numele din neogreacă, deşi nu poate fi exclusă şi o contaminare cărturărească formală cu delphinus, respectiv balaena din latina savantă.

Pescuitul stavrizilor, la ţaparină, de pe dig

„Fructele de mareˮ (fruits de mer) metaforă inventată, se pare, în gastronomia franceză, s‑au aflat la început pe lista de privilegii culinare a marii aristocraţii şi, după cum spun gurile rele, a monahilor de la Athos, care, constrânşi prin votul monahal la un vegetarianism strict, interpretau metafora denominativă în sens literal. Dacă sunt numite fructe, atunci consumarea lor este îngăduită chiar şi în răstimpurile de post! Din lista destul de consistentă a crustaceelor, cefalopodelor, gasteropodelor sau echinodermelor pe care turistul le primeşte pe un „plateau de fruits de merˮ într‑una dintre numeroasele mici restaurante de sezon pe plajele de pe coastele Normandiei franceze, midia şi stridia par să fi fost deja cunoscute de acasă, din Balcani, de vreme ce aceste două nume sunt şi ele, în limba noastră, neogreceşti. Pe franţuzeşte stridia se numeşte huître, cuvânt aproape de neadaptat la rostirea românească. Am adoptat însă numele franţuzesc al creveţilor, prin care am înlocuit mai vechiul garizi (singular: garide) din neogreacă. În vreme adolescenţei mele constănţene, numele acesta, garizi (etimonul neogrecesc γαρίδες se lăfăieşte pe meniurile tuturor tavernelor din Elada, de la Pireu şi până la Heraklion!), era încă păstrat în uz de constănţeni, urmaşi ai foştilor mocani, care consumau micile crustacee, prăjite în ulei sau fripte pe plită, cu sare, ca pe nişte seminţe, pe banca din faţa porţii, seara, la taclale. Puradeii turcofoni din Piaţa Chiliei câştigau câte un halal bacşiş, bre, recoltându‑i destul de lesne printre pietroaiele de la Trei Papuci. Se foloseau în acest meşteşug simplu, dar lucrativ de plasele de prins fluturi, fie cumpărate de pe la librărie, fie încropite de ei înşişi dintr‑o sârmă şi o bucată de tifon sau un ciorap „de damăˮ din nailon.

Din neamurile fructelor de mare, pur franţuzeşti, ca origine, sunt denumirile pentru calamar, homar, langustă şi langustină, după cum tot din franceză am împrumutat, destul de recent, numele anghilei, al doradei, al somonului şi al rechinului. De la numele insulei Sardinia s‑a format în franţuzeşte derivatul sardine, pe care l‑am împrumutat şi noi (sardină, la plural: sardine). În paralel, românii mai folosesc şi denumirea sardea, la plural: sardele, formă căreia îi găsim corespondenţi în turcă şi în neogreacă.

De o etimologie multiplă se bucurăs sepia, tonul şi crabul, al căror nume îl regăsim în mai multe limbi europene, franceză, italiană, engleză, germană. Şprotul pare să fie cam singurul peşte pe care îl îngurgităm din conserve fără să bănuim că numele lui vine din limba germană. Scoica şi racul, ca denumiri, vin, cum am mai spus‑o, de-demult de tot, încă din slava veche. Le adăugăm acum, un cuvânt din aceeaşi sursă şi de pe aceleaşi vremuri, şi anume icrele, fie ele de ştiucă, de crap, de păstrăv sau de ce or mai fi! Dacă sunt însă negre şi vin de la Caspica, atunci sunt foarte scumpe şi poartă numele nobil (franţuzesc, de!) al caviarului. Într‑un chip absolut surprinzător şi măgulitor pentru compatrioţii noştri latinomani, lapţii şi‑au păstrat numele (lat. lactes) din limba veteranilor romani rămaşi prin cele două Moesii sau prin Dacia! („La mai mare, solzoşia ta …, umbli să îţi laşi lapţii cu folos!ˮ îl postrofează Pirgu pe Paşadia în mateina Craii de Curtea Veche). Din latina strămoşească ne‑a rămas şi numele solzilor. Cu neverosimila sa formă turtită şi cu carnea sa gustoasă, calcanul poartă un nume turcesc, pe când ruda sa apropiată, cambula, se cheamă la fel în turcă, bulgară şi rusă. Tot din rusă şi‑a achiziţionat numele şi gigantul cefalopodelor, caracatiţa.

Pescarilor dobrogeni de la Marea cea Mare, de la Mangalia sau Constanţa, le mai sunt binecunoscuţi şi alţi peşti. Avem, mai întâi, chefalul, apreciat „par le connaiseursˮ mai ales preparat la grătar, vigurosul peşte strălucitor al cărui nume vine din neogreacă (hélas: vechiul grecesc κέφαλος însemna ‘cap’ de unde sufixoidul cefalo‑, foarte productiv în toate limbile moderne, mai ales în sfera ştiinţelor vieţii şi în medicină: acefal, cefalee, cefalopod, cefalogramă etc.). Cei mai norocoşi se laudă cu capturarea vreunui zargan (sau zărgan), cu silueta lui supţire şi alungită şi cu ciocul lui incredibil de lung, peşte marin numit la fel de turci şi de greci. Era să uit de umilul barbun (cu nume venit tot din limba palicarilor de la Marea Egee!), peştişorul roşiatic-gălbui mult preţuit la tigaie de riveranii mai oropsiţi ai Pontului Euxin. Numele labanului, asemănător ca aspect şi comportament cu avatul din Dunăre, pare să vină din rusă, iar lista denumirilor de peşti pe care îi cunosc de la Marea Neagră se încheie cu lufarul, socotit de Vasile Voiculescu cel mai gustos dintre peştii mării. Se numeşte la fel în rusă şi ucraineană. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi