Etimologicale pescăreşti (VI)

Ajungem acum la denumirea cea mai frecventă folosită de români în limba veche pentru a denumi generic o ambarcaţiune de dimensiuni mai mari, destinată transportului de persoane şi de mărfuri. Este vorba despre cuvântul corabie (cu varianta, mai rară, curabie), cuvânt care este împrumutat de timpuriu după substantivul cu acelaşi sens corablĭ din limba slavă veche, adică de pe vremea convieţuirii românilor (aprox. secolele al VII‑lea – al X‑lea) cu „slavii vechiˮ, strămoşii actualilor bulgari, sârbi, ucraineni etc. Cuvântul apare frecvent în cele mai vechi texte româneşti scrise, începând cu Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Hans Benckner, judele Braşovului (1521): „au trecut ceale corabii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în susˮ. Îl regăsim apoi peste tot, în scrierile bisericeşti, în Apostol‑urile şi Psaltirile rotacizante, până în Noul Testament de la Bălgrad (1648), Biblia de la Bucureşti (1688) sau în splendidul distih al lui Dosoftei: „Peste luciu cu genune/ Trec corabii cu minune.ˮ Chiar dacă nu puteau vedea aievea corăbii decât rareori, strămoşii noştri aveau o bună reprezentare a lor şi foloseau cuvântul destul de frecvent, de vreme ce au fost create destule derivate: corăbier, a corăbia ‘a naviga’, corăbiesc, corăbioară, corăbiuţă, corabnic (‘marinar’, rar, în Codicele Voroneţean, secolul al XVI‑lea), corăbiereşte ‘asemenea unui corăbier’; ba există chiar şi numele unui dans popular, numit corăbiasca sau corăbiereasca. Tot vechi este şi catarg (plural: catarguri sau catarge), cuvânt intrat şi menţinut în fondul principal al românei moderne. La această răspândire a cuvântului a contribuit şi o împrejurare istorică semnificativă: trunchii înalţi, solizi şi drepţi ai brazilor din Carpaţii Orientali erau apreciaţi drept catarge de bună calitate în bazinul Dunării, în Marea Neagră, ba chiar în întreaga lume mediteraneană. Exportarea lor a produs o veritabilă meserie tradiţională la românii din zonă, plutăritul. Legate mai multe între ele, trunchiurile masive şi drepte de brad alcătuiau plute, erau conduse de plutaşi pe Bistriţa şi apoi pe Siret, până la Dunăre şi de acolo spre Marea Neagră şi spre Mediterana.

Forma etimologică primară a lui catarg fost catart, după neo-grecescul κατάρτι, dar această variantă a ieşit din uz de multă vreme. Forma catarg, pe care o întrebuinţăm încă şi azi, pare să fi apărut, după explicaţiile din Dicţionarul-tezaur al limbii române, seria veche, printr‑o confuzie cu un alt cuvânt neo‑grecesc împrumutat în româneşte, şi anume substantivul feminin catergă sau catargă, după ngr. κάτεργον, cu sensul de ‘galeră’. Condamnarea la galere a criminalilor era echivalentă în vechime, până la apariţia navelor cu aburi, cu pedeapsa la muncă silnică. Îl certă … cu caterga toată viaţa lor. – citim în vechile pravile din secolul al XVII‑lea, iar în Letopiseţul lui, Miron Costin scrie: Ori să‑i puie supt sabie, ori să‑i deie la catargă. Când vine vorba despre ele, pânzele corăbiile sunt numite în textele bisericeşti vechi prin substantivul vetrelă sau vetrilă (plural: vetrele sau vetrile), şi acest cuvânt provenind, poate, din slava veche, sau, mai degrabă, puţin mai târziu, din limba slavonă. Echivalentul modern velă (plural: vele) este un împrumut târziu din italiană, iar pânză (cu etimologie obscură!) este folosit foarte târziu cu acest sens marinăresc (spre sfârşitul secolului al XVIII‑lea). Unii istorici moderni vorbesc despre pânzarele, adică vasele cu pânze, cu ajutorul cărora Ştefan cel Mare ar fi cucerit Cetatea Chiliei de la Dunăre.

Pentru frumuseţea lor poetică, îmi iau libertatea să reproduc câteva citate din vechile texte româneşti, unde cuvintele discutate mai sus apar adesea împreună. Primul este din Codicele voroneţean: Ridicară veatrila şi sufla ventişoru. Iar în Cazania lui Varlaam (din 1643), cartea cea mai citită în primele secole ale culturii româneşti scrise, vedem cum unul dintre corăbiari se sui deasupra catartului să îndireptedze veatrila. Şi lui Dimitrie Cantemir îi erau cunoscute operaţiile implicate de arta navigaţiei, după cum se vede dintr‑un pasaj din Istoria ieroglifică, un fel de roman alegoric scris de marele principe moldovean între anii 1703‑1705: Corăbierii volbura carea asupră le vine şi primejdia carea în cap li să pune vădzind, unii funele întindea, alţii vetrilile strângea. Într‑una din didahiile sale, Antim Ivireanu, marele georgian destinat să compună el, un fost rob, varianta clasică a Liturghiei româneşti, se referă şi el la o corabie care avea catarg şi corăbier vrednic şi vetrile iscusite. Devenit deja un arhaism, cuvântul îşi dezvăluie la Eminescu, o strălucire nebănuită: Se desface‑acum la larg/ Luntrea cu‑ale ei vintrele spânzurate de catarg.

La unii scriitori de pe la începutul secolului al XIX‑lea, găsim formele vântrea sau vântrelă, pl.: vântrele sau vântreli, rezultate dintr‑o amuzantă resemantizare a cuvântului vechi, prin apropiere de vânt. Iată două poetice contexte la Gheorghe Asachi (Venea pe lac, repede plutind, un vas cu vântrelele întinse.) şi Vasile Alecsandri (Cu vântreli de rogojină şi cu vâsle de sandal). Prezenţa acestei bijuterii lexicale nu ne miră nici la Vasile Voiculescu, fără seamăn cunoscător al celor mai ascunse hăţişuri ale limbii române: Urechile i se suceau neastâmpărate ca vântrelele de corabie.

Toate aceste poveşti lexical-etimologice ne indică faptul că cele mai vechi cunoştinţe despre corăbii par să le fi primit românii din citirea Sfintelor Scripturi sau din contemplarea abundentei iconografii care împodobeşte pereţii şi catapetesmele bisericilor noastre. Menţionez doar câteva exemple cunoscute de mai multă lume. La Voroneţ, în partea din dreapta, jos, a marii fresce înfăţişând Judecata de Apoi, apare un personaj misterios, şezând pe un delfin în plină mare şi ţinând în mâna dreaptă o corabie cu pânze, simbol probabil al salvării pentru sufletele înecaţilor care se zbat în jurul lui.

La Moldoviţa, în partea din stânga jos a frescei în care este zugrăvit asaltul Constantinopolului, se află reprezentată o corabie, cel mai probabil un galion, o navă de război dotată cu tunuri. Patron al marinarilor, Sfântul Ierarh Nicolae este adesea înfăţişat în icoane, ca, de pildă, în frescele de la Suceviţa dedicate vieţii popularului sfânt, pe sau alături de o corabie, trimitere la una dintre minunile sale, salvarea unor soldaţi de la înec.

Majoritatea apostolilor lui Iisus Hristos practicau meseria de pescari, aşa că nu este de mirare că îi vedem pe multe icoane cu luntrele şi corăbiile lor, exercitându‑şi meseria pe lacul Ghenizaret, de unde Mântuitorul i‑a chemat la sine „ca să îi facă pescari de oameniˮ. De această temă ne vom ocupa însă într‑un episod viitor.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi