Etimologicale pescăreşti (XI)

Primii peşti capturaţi îi păstram, absolut barbar şi ne‑ecologic în raport cu codurile etice actuale, în traista de cârpă purtată la gât sau, încă şi mai nemilos, înşiraţi, prin bronhii şi gură, pe o sfoară legată la brâu. Mai târziu, stând ciuciţi ore în şir, spre învăţătură, la o distanţă respectuoasă de adevăraţii pescari, oaspeţi de pe la Sibiu sau Bucureşti, cu cizme, pălărie verde şi permis de pescuit, am luat cunoştinţă de existenţa juvelnicului, o tolbă din plasă mai mare sau mai mică, ţinută în apă, în care trebuia să păstrezi, omeneşte şi civilizat, peştii, chipurile, în mediul lor natural. Cuvântul este înrudit etimologic cu jivină şi are a face cu vechiul radical slav žiti ‘a trăi’. Îl găsim ca atare, cu sufix cu tot, în limbile slave vecine. Unul din primele mele juvelnice, neglijent ancorat la mal de o rădăcină, mi‑a fost luat de apa vijelioasă din marele cot al Ostrovelului, împreună cu cei câţiva şalăuaşi pe care îi prinsesem. În loc să ascund în tainiţele inimii pocinogul, am făcut imprudenţa să mă plâng acasă de ghinion. Prilejul nu a fost nici de data asta scăpat de tata, pedagog implacabil, autoritar, dar şi convins de virtuţile educative ale ironiei şi ale mefienţei. Tata a făcut deci din ţânţar armăsar şi a narativizat homeric întâmplarea, spre deliciul galeriei. Titlul fabulei respective din repertoriul nemilosului aed satiric a fost „Juvelnicu’ lu’ Jănicăˮ.

Trei pescari în devenire

Între instrumentele sau dispozitivele folosite de pescarii de profesie, aproape toate sunt confecţionate din plasă, reţea din fire împletită, în mediile tradiţionale, manual. Atât plasa, cât şi năvodul, varianta cea mai dezvoltată a acestui tip de scule pescăreşti, fac parte din stratul cel mai vechi al împrumuturilor din slava veche, fiind cuvinte cunoscute, înţelese şi folosite de toţi românii. Dacă nu s‑ar regăsi ca atare în sârbă şi bulgară, din slava veche ar putea veni şi numele vârşei, capcană pentru peşti construită din nuiele sau din inele de lemn acoperite cu plasă, cu diametrul de până la un metru, înfipte în ape de adâncimi medii; peştii pot intra în interior, atraşi de hrană, dar nu mai pot ieşi, căci cele două intrări de la capete sunt foarte înguste.

În fine, pur lipovenesc este numele setcă (plural: setci), o plasă lungă de până la o sută de metri, dar îngustă de maximum 1,5 metri, cu ochiuri mai mari sau mai mici, în care peştii se prind fără scăpare. Putând fi lesne desfăşurată pe mari suprafeţe de apă, setca este unul dintre instrumentele preferate de braconierii de astăzi şi dintotdeauna. Producerea, comercializarea şi folosirea setcilor sunt astăzi absolut interzise de lege.

Despre cârlionţ am mai vorbit, în episodul despre unchiu’ Gheorghe, maestrul absolut în arta de a mânui această sculă greoaie, pentru care îţi trebuie nu doar răbdarea şi tenacitatea specifică, oricum, oricărui pescar, ci şi forţă fizică. Cârlionţul nostru pescăresc nu poate avea cu omonimul său, denumind zuluful fetelor, nici o legătură, semantică, istorică sau metaforică. Oricum şi omonimul, adică zuluful, are şi el o etimologie necunoscută. Dicţionarul ne informează de existenţa regională a cuvântului chipcel sau chepcel, care (potrivit definiţiei: „unealtă de pescuit peşte mărunt, formată dintr‑o plasă prinsă pe un schelet de lemn şi având forma unei linguri mariˮ) nu este altceva decât cârlionţul nostru. În alte părţi ale Moldovei, aceeaşi sculă este numită ciorpac (din rusă sau ucraineană). Prin bălţile Jijiei şi ale Prutului am văzut adesea câte un umil autohton mânuind crâsnicul, un fel de cârlionţ de‑a‑ndoaselea, lăsat pe fundul apei şi scos din când în când cu ajutorul unei frânghii. Acest regionalism pescăresc este evident un reflex lexical al krâsnik-ului bulgăresc, nume care evocă forma de cruce a celor două prăjini care susţin plasa (în bulgară, кръст înseamnă chiar ‘cruce’).

Un splendid sinonim al banalei plase este mreajă, plural: mreje. Cuvântul a fost înnobilat de prezenţa sa încă în cărţile lui Coresi şi în alte texte bisericeşti din secolul al XVI‑lea, de larga răspândire printre toţi românii, inclusiv printre cei de la sud de Dunăre, precum şi de fastuoasa dezvoltare a multor sensuri figurate. În plus, a fost nemurit de Eminescu în stofa a opta din Luceafărul: „Şi pas cu pas pe urma ei/ Alunecă‑n odaie,/ Ţesând cu recile‑i scântei/ O mreajă de văpaieˮ. În dicţionarul academic suntem informaţi că etimonul este vechiul slav mrĕža, ceea ce este mai mult decât plauzibil, numai că prezenţa sa nu doar în bulgară, sârbo‑croată, slovenă, dar şi în neogreacă şi albaneză, ne‑ar putea îndreptăţi să concedem dacopaţilor moderaţi ideea că ne‑am putea gândi, în acest caz, ca exerciţiu de imaginaţie, şi la nebulosul fond daco-tracic sau chiar pre‑indoeuropean al limbii noastre.

Despre puzderia de termeni puţin mai vechi (lansetă, mulinetă, din franceză), sau mult mai „noiˮ (vobler sau dril, din engleză), intrate în uzul noilor generaţii de pescari o dată cu obiectele cumpărate din supermarket, nu am nici o tragere de inimă să speculez. Hipersofisticate, din fibre de sticlă, carbon, materiale plastice sau oţeluri speciale, unele dintre ele în curs de electronizare (scannere subacvatice, senzori speciali etc.!), sculele pescarilor recenţi au un singur cusur, inutilitatea! Căci partenerii noştri atavici, peştii, au cam părăsit şi Dunărea, şi Prutul, şi Siretul, şi Bistriţa, iar bălţile naturale unde ei se înmulţeau, au fost de mult secate. S‑au refugiat în memoria noastră, a celor din alt veac. Pe „tovarăşii de suferinţăˮ interesaţi să reflecteze sub specie aeternitatis la destinul patimei noastre comune, îi îndemn să meargă la Casa Sadoveanu din Copou, ca să contemple, într‑o vitrină, sculele de pescuit ale maestrului. Vor constata cu înduioşare că lansetele, mulinetele, minciogul sau juvelnicul care fuseseră cândva „ultimul răcnetˮ al tehnicii halieutice, par acum nişte biete alcătuiri copilăreşti.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi