Eufemismele (I)

Concretizări istorice ale facultății universale a limbajului verbal uman, limbile sunt creații ale unor comunități, cu funcții mult mai numeroase și mai complexe decât simpla comunicare interumană, adică transmiterea/ receptarea de informații neutre. Între libertatea creatoare totală a poetului și eforturile oamenilor de știință de a inventa și de a folosi o exprimare precisă și lipsită de echivoc, se întinde o paletă infinită de posibilități de expresie, specifice nu doar fiecărei limbi, ci chiar fiecărui vorbitor. De multe ori, conștient sau inconștient, spunem altceva decât dorim să spunem, alteori spunem mai mult sau mai puțin decât am dorit să spunem, ba chiar există împrejurări în care spunem de fapt exact contrariul a ceea ce „spun” cuvintele noastre. Prin felul nostru de a vorbi putem declanșa sentimentul de confort sau, dimpotrivă, putem răni pe interlocutorul nostru, îl putem „îmblânzi” sau, dimpotrivă, „sălbătici”. Între ipostazierile funcționale ale vorbirii noastre, care sunt practic atât de numeroase și de rafinate, încât este aproape implosibil să le identificăm, definim, inventariem și clasificăm, eufemismul este una dintre cel mai bine studiate de specialiști. Prin eufemism înțelegem un cuvânt, o expresie sau un enunț prin care înlocuim exprimarea directă și primară prin cuvinte, expresii sau enunțuri alternative, în scopul de a evita sau de a atenua duritatea, brutalitatea, vulgaritatea sau obscenitatea termenului, a expresiei sau a enunțului proprii și directe. De exemplu, în loc să spun că prietenul meu este un prost sau că vecina mea este o urâtă, voi spune că prietenul meu nu strălucește prin inteligență și că frumusețea nu este cea mai importantă calitate a vecinei mele. Vreau să spun că, asemenea burghezului gentilom al domnului Molière, care făcea proză fără să o știe, nici noi, vorbitorii obișnuiți, nu am așteptat pe lingviști să descopere și să explice eufemismul pentru a‑l folosi! Chiar dacă termenul poate părea unora dintre cititori opac sau pretențios, îi asigur că fenomenul ca atare este extrem de activ în vorbirea oricăruia dintre noi. Înainte de a oferi o serie de exemple, doresc să fac un scurt excurs etimologic.

Mare admirator al culturii grecești antice, în care văd modelul primar și sursa inepuizabilă a culturii europene, nu pot rezista ispitei de a admira bogăția și rafinamentul cuibului lexical creat de elini în jurul noțiunii de ‘modalitate de a vorbi pe placul zeilor, blând, binevoitor și de bun augur’. Centrul familiei lexicale în cauză este adjectivul εὔφημος (eúphemos) – folosit deopotrivă și ca adverb, cu marca morfologică potrivită: εὐφήμως (euphémos) -, care este un compus de la εὖ (eu) ‘bine’ și φημί (phemí) ‘(literal) cea ce este arătat; semn’; prin extensie, ‘vorbire’). Prin acest cuvințel, cu subtilitatea care îl caracteriza, elinul desemna la început, de exemplu în tragediile lui Sofocle, calitatea persoanei care rostea, într‑un ritual, cuvinte sau strigăte de bun augur în fața zeilor. Mai apoi, intrat în vorbirea curentă, cuvântul a ajuns să însemne în general ‘însușirea celui care rostește cuvinte favorabile sau binevoitoare’. De la adjectiv se formează firesc, cu suplețea derivativă a elinei, două verbe, εὐφημέω (eupheméo) și εὐφημίξω (euphemízo), ambele cu sensurile de ‘a rosti cuvinte de bun augur’ și ‘a vorbi binevoitor’, precum și substantivul abstract εὐφημία (euphemía) ’cuvânt de bun augur; vorbire binevoitoare’, dar și ’faptul de a evita cuvinte de rău augur; tăcere evlavioasă’, ba chiar ‘bună cuviință’ pur și simplu. O nimfă, Εὐφημία (Euphemía), personificare a aclamațiilor și a discursului encomiastic la adresa zeilor, va purta și ea acest nume, devenit mai târziu numele unei mari mucenițe creștine, Sfânta Eufimia din calendarul nostru. Și un patriarh al Constantinopolului va purta numele Euphemios! Trecut prin limba slavonă, numele a ajuns în românește cu forma binecunoscută de Eftimie! În fine, meandrele gândului grecesc ne conduce și spre eufemismul nostru, substantivul εὐφημισμός (euphemismós), cu sensul de ‘întrebuințare a unui cuvânt binevoitor și de bun augur‘, substantivul derivând, la rândul lui, de la verbul εὐφημίξω (euphemízo), pe care l‑am definit mai sus.

Termenul este prezent în toate limbile europene de cultură, ca un neologism sau ca un cultism: germ. Euphemismus, engl. euphemism, franc. euphémisme, span., port., ital. eufemismo, ceh., magh. eufemismus, pol. eufemizm, dan. eufemisme, sued. eufemism (sic!), rus. эвфемизм, bulg. eвфемизъм etc. În franceză, cuvântul este atestat pe la 1730, ca împrumut savant după latinescul medieval euphemismus. Împrumut neologistic din limba lui Balzac, eufemism apare în limba română mai întâi în dicționarele de pe la jumătatea secolului al XIX‑lea, pentru ca să devină curent în scrierile unor Maiorescu și Eminescu. Câteva decenii mai târziu, apare și adjectivul corespunzător, eufemistic, dar nu după francezul euphemique, mai apropiat de etimonul primar, ci forjat după germ. Euphemistisch.

Ca formă a creativității lingvistice, eufemismul este prezent în toate tipurile de limbi și de societăți umane. În comunitățile arhaice, oamenii erau convinși că denumirea unui lucru echivalează cu prezentificarea sa, potrivit credinței sintetizate în dictonul latinesc nomen est omen, literal „numele este (chiar) esența (lucrului desemnat)”; de aceea, inventau nume alternative pentru a evita denumirile reale ale spiritelor (maligne), din teama de a nu le provoca numindu‑le. Antropologii vorbesc despre fenomenul tabuizării, pornind de la cuvântul tabu (engl. taboo sau fr. tabou), împrumutat de învățați dintr‑o limbă polineziană. A fost vorba, la origini, de interdicția rituală de a face sau de a spune ceva considerat sacru, ori, dimpotrivă, impur sau de rău augur.

În episoadele următoare voi prezenta și comenta o serie de eufemisme din limba română contemporană.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi