Eufemismele (II)

Exemplul cel mai cunoscut de eufemism ritualic este cel de la vechii evrei. Numele ebraic real al lui Dumnezeu (Elohim) fiind interzis a fi rostit, în Vechiul Testament apare de sute de ori numele alternativ Domnul (Iahve sau Iehova). Traducătorii în diferite limbi ai Bibliei au găsit echivalente potrivite pentru a păstra această distincție: gr. Θεὸς/ Kύριος (Theòs/ Kýrios), lat. Deus/ Dominus, slavon. Bogŭ/ Gospodŭ, germ. Gott/ Herr, engl. God/ Lord etc. Dumnezeu mai este denumit frecvent în Biblie și prin diferite substitute onomastice de tip eufemistic, prin care se personifică atribute esențiale ale divinității unice: Tatăl, Stăpânul, Ziditorul (Creatorul), Veșnicul, Atotputernicul, Atotștiutorul, Atotmilostivul, Atotvăzătorul etc. Prin echivalări succesive, aceste denumiri eufemistice au fost recompuse în sutele de limbi în care Biblia a fost tradusă. Numeroase alte asemenea eufemisme de sorginte biblică au pătruns în diferite limbi, dacă ar fi să menționăm doar întrebuințarea frecventă a verbelor a se culca, a avea sau a intra (la) pentru desemnarea metaforică a relațiilor a sexuale.

Dacă venim acum în spațiul vorbirii populare românești, culegerile de texte și dicționarele prezintă cu generozitete exemple de eufemizare a cuvintelor drac sau demon, oferindu-ne spectacolul unui veritabil, ca să spunem așa, desfrâu onomaturgic. Repertoriul denumirilor eufemistice prin care este evitat numele „necuratului” cuprinde nume proprii sugestive, dar devenite opace ca înțeles (Aghiuță, Michiduță, Naiba, Nefârtate, Tartorul, Nichipercea, Scaraoțchi, Sarsailă, sau, la nivel mai elevat, Satana, Antihrist sau Lucifer), nume comune transparente ca semnificație (încornoratul, nemilosul, necuratul, nepriitorul, neprietenul etc.) sau chiar sintagme propoziționale precum ducă‑se pe pustii, ucigă‑l toaca (sau tâmâia, păcatul, cădelnița).

Nu mai departe de vorbirea curentă de astăzi, de câte ori nu ne surprindem, mai ales la decesul celor apropiați, ocolind cuvintele „dure” moarte și a muri printr‑o sumedenie de soluții lexical-frastice mai „blânde” precum a deceda, a înceta din viață, a pleca dintre noi, a se duce la Domnul, a trece la cele veșnice, a trece în neființă, a adormi (pe veci sau întru Domnul), a dormi somnul celor drepți, a se odihni cu drepții, a trece în eternitate, a se urca la ceruri, a dormi somnul de veci, a‑și da obștescul sfârșit, a‑și da sufletul etc. Din repertoriul expresiilor cu caracter eufemistic legate de evenimentul morții, lăsând deoparte pe cele specifice unor graiuri regionale, cităm câteva cunoscute, practiv, de toți vorbitorii limbii române actuale: a fi pe ducă, a fi cu un picior în groapă, a ieși cu picioarele înainte, a fi oale și ulcele, a‑i ține lumânarea etc. Mortul însuși este numit cu pioșenie răposat sau adormit, iar cadavrului i se spune exclusiv corp neînsuflețit. În seria lexicală cuprinzând ritualul înmormântării, în ultimele decenii s‑au impus unele sintagme cu caracter eufemistic, precum pompe funebre, servicii funerare, pachet funerar, birou de funeralii etc.

Vom proceda în continuare oarecum mai sistematic, dar fără cea mai mică pretenție de exhaustivitate, încercând să facem o oarecare ordine în oceanul de creații eufemistice mai mult sau mai puțin spontane pe care le observăm în jurul nostru, în folosirea curentă a limbii, sau în lucrări de specialitate pe tema dată. Cel mai la îndemână criteriu de clasificare este cel al sferelor de întrebuințare.

Dacă în preajma morții căutăm să folosim cuvinte sau formule menite să atenueze durerea conlocutorulor, în domeniul actelor fiziologice primare funcționează o restricție a pudoarei și a decenței. Ignorând mulțimea de creații spontane, vom cita doar câteva asemenea unități eufemistice devenite, prin generalizare, un fel de „norme discursive”, utilizate mai ales în relațiile comunicative cu copiii: cocoșel și păsărică, funduleț sau ouțe pentru părțile rușinoase ale corpului, a face treabă mare, a face în pat, a face pe el, a se scăpa pe el, a merge afară etc. Fenomenul fiziologic specific organismului feminin, pentru care grecii foloseau eufemisme sugestive precum ἔμμηνος κάθαρσις (émmenos kátharsis), adică ‘purificarea lunară’ sau καταμήνια γυναικεῖα (kataménia gynaikeía), adică ‘problema femeiască lunară‘, este și în românește sugerat prin sintagmele nu mai puțin expresive: zile delicate, zile interzise, a fi pe roșu, a fi pe stop, a avea oaspeți, a fi indispusă, pentru a evita formulele medicale menstruație sau ciclu menstrual.

O ultimă remarcă referitoare la acest aspect. Dintr‑un fel de pudibonderie specifică în comunism, după 1949 lexicografii din institutele de specialitate din București, Iași și Cluj, unde se redacta dicționarul academic al limbii române (DLR), au primit consemnul să nu înregistreze în dicționare cuvintele socotite obscene ale limbii române, deși DLR este definit ca „dicționar-tezaur”. Nu am știință dacă în practica lexicografică actuală s‑a renunțat la acest „principiu” păgubos. Singurul dicționar care cuprindea aceste cuvinte, importante pentru înțelegerea limbii române, a fost cunoscutul dicționar istoric și etimologic al limbii române al lui Heimann Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, publicat în 3 volume între 1895-1925. Un amplu studiu pe această temă, intitulat Cuvinte și expresii obscene în limba română, a publicat romanistul danez Erling Schøller, într‑un număr din 1971 al publicației „Revue romane”. Într‑un „suplement” la Atlasul Lingvistic Român (II) din 1942 găsim un bogat material de limbă din această sferă designativă, prezentat potrivit principiilor și tehnicilor geografiei lingvistice (autor: Emil Petrovici). În fotografia de mai jos reproduc pagina de gardă a acestei importante lucrări.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi