Eufemismele (V)

Reprezentanții unor profesii tradiționale resimt, pare‑se, tentația irepresibilă de a‑și înnobila oarecum ocupația prin adoptarea unei denumiri noi, aducătoare, în percepția lor, de un prestigiu social superior. Această tendință este sesizabilă de exemplu în domeniul modei și în cel al gastronomiei. Așa încât în loc de a‑și mai spune sau a se lăsa numite case de mode, lumea s‑a umplud de agenții (de) fashion, prezentatoarele de modă de odinioară au devenit modele sau fotomodele, iar locul lor de muncă se cheamă acum agenție de modeling.

Nici frizerul nu mai este frizer, ci a devenit un (hair) stilist, adică un fel de … stilistician al părului, cum ar veni, un fel de artist, în nici un caz un membru al grupului de creștini ortodocși stiliști care au rămas, cum s‑ar spune, „pe stil vechi“, rămași credincioși vechiului calendar, cel iulian. Colega „de birou“ a stilistului (fost frizer!) refuză și dumneaei infama denumire de frizeriță, dar primește cu demnitate și satisfacție titlul de șamponeză. Fiindcă nu au apucat încă să se învechească și să își piardă aura de „eleganță“, denumirile manichiuristă și pedichiuristă sunt păstrate încă în uz, în schimb purtătoarele acestor nume sunt angajate de acum înainte la o academie de înfrumusețare. Un maestru în arta gastronomiei nu se mai poate, evident, mulțumi cu numele jignitor de bucătar, fie el și de înaltă clasă, ci se simte înnobilat cu tilul de Chef. Ortografiat ca atare și cu majusculă, cuvântul nu primește niciodată articol, ca să nu se poată confunda, vezi bine, cu vreun șef oarecare (de echipă, de magazin sau de gașcă interlopă). Dacă în acest microunivers foarte „exquisit“ se întâmplă să mai pătrundă și o doamnă, atunci ea nu poate fi apelată decât cu formula adecvată Lady Chef.

Rămânând în sfera denumirilor de meserii sau ocupații cu expunere publică, nu putem evita sintagma deopotrivă pompoasă și ne‑economică funcționar al controlului canin, sub care se ascunde numele detestabil al hingherului de odinioară. Gunoierii, măturătorii, îngrijitorii parcurilor și alți angajați ai primăriilor, cu sarcina contractuală de mare răspundere a menținerii curățeniei orașului, s‑au trezit și ei rebotezați funcționari salubritate, agenți salubrizare (chiar așa, fără una din prepozițiile de sau la, fiindcă‑i mai șic așa!) chiar, culme a eleganței, ofițeri sanitari. Am reperat chiar și sintagma generalizatoare cu parfum militar forțe logistice de menținere a curățeniei!

Nici croitorul nu mai este ce a fost, locul lui a fost luat de designer-ul vestimentar, iar pe telefonista de odinioară, personaj legendar, protagonistă în romane și anecdote interbelice, trebuie să o apelezi cu „domnișoară operatoare call center“. Onorabilii reprezantanți ai puternicei tagme a vânzătorilor de tot felul nu puteau scăpa nici ei de furia eufemizării: cel ce vinde automobile poartă cu importanță pe ecuson titlul de dealer auto, iar doamnele sau domnișoarele care îți iau banii pe marfa cumpărată sunt casiere sau manageri vânzări (femininul nu a fost încă inventat!). Băcăniile de pe vremea bunicilor și magazinele alimentara din anii socialismului multilateral dezvoltat sunt deja istorie, locul lor fiind luat de tot felul de shop‑uri, (mini) market‑uri sau mall‑uri, multe dintre ele „cu program non‑stop“, sau, cum am văzut pe ușa unui magazin din centrul Chișinăului, „deschis veșnic“. Numele proprii ale firmelor care gestionează diferitele lanțuri comerciale tind să devină nume comune: penny, profi, lidl, kaufland, carrefour, megaimage etc.

Ascultam deunăzi la Radio România Cultural discursul plin de aplomb al unei tinere doamne care se prezenta drept manager cultural. Sentimentul de amuzament și inconfort pe care mi‑l cauzau frecventele englezisme din vorbirea ei s‑a transformat în stupoare când am auzit‑o vorbind despre agenți performativi! Mi‑au trebuit câteva secunde bune până să pricep că, prin sintagma respectivă, vorbitoarea voia să îi denumească, laolaltă, pe toți cei care, actori, regizori, scenografi, participă la realizarea unui spectacol de teatru (engl. performance). Mă rog, noblesse oblige! Dacă nevoia te ține la volan câteva ore și decizi să nu asculți „vedetele“ cine știe ce post de radio FM comercial, a cărui păsărească romgleză îți dă dureri de cap, ci chiar un post super-onorabil precum Radio România Cultural, de surprize, să zicem „eufemistice“, tot nu ești scutit. Un tânăr regizor al cărui nume nu reușești să îl ții minte, te asigură sigur pe sine că performance-ul (vulgo: spectacolul) regizat de domnia sa beneficiază de un casting (sermone vulgari: distribuție) de excepție. Când, în același interval radiofonic, afli că o altă recentă vedetă masculină va prezenta la Casa de Cultură din Tecuci un memorabil one‑man show, devii, vrând – nevrând, mai înțelegător și mai autocritic, întrebându‑te: Cum am putea spune oare în româna noastră deja învechită? Poate recital, poate spectacol personal?… Nu merge! Când spunem one-man show exprimăm întocmai ce vrem să spunem și basta! Să ne mai lase în pace puriștii cu mofturile lor!

În episodul următor voi prezenta și comenta câteva exemple de eufemisme din două domenii de desemnare în care creativitatea nu are și nu poate avea frâu sau frână: cel al argoului interlopilor veritabili, pușcăriașii, și cel al veselilor închinători ai zeului Bachus.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi