Examene, dezastre, strategii

Nu îmi este uşor să scriu despre păţaniile colegilor mei din învăţământul preuniversitar. În primul rând, pentru că mult prea rar am avut ocazia să mă pun în pielea lor, participând la practica pedagogică sau la inspecţii de grad. În al doilea rând, pentru că îi consider eroi. La începutul carierei, parcurg distanţe lungi între multe şcoli, pentru a-şi completa o biată normă didactică plătită ca vai de ea. Când ajung în cancelarie, îi aşteaptă alte încercări: mormane de hârtii de completat, care să dea impresia unei organizări fără cusur a procesului didactic; directori cu aspiraţii demiurgice; elevi adânciţi în ecranele telefoanelor; părinţi care ştiu mai bine decât oricine cum se predă, dar mai ales cum se face evaluarea şi de ce copilul lor este dezavantajat la extemporal. În plus, „de la minister” vin în valuri copleşitoare reforme şi strategii pentru a centra cu mai multă acurateţe învăţământul pe elev (de parcă până acum ar fi fost centrat pe portarul şcolii).

Totuşi, câteva evenimente recente (şi recurente) nu pot să rămână necercetate: examenele de definitivare, concursurile de titularizare sau cele pentru obţinerea gradului II. Pe ultimele le cunosc mai bine, ca preşedinte sau membru în comisie. M-am mirat de ce studenţi pe care îi consideram relativ buni au obţinut rezultate foarte proaste sau nici măcar nu s-au prezentat. Foarte puţini au reuşit, cârpind mai multe feluri de ore, să îşi facă meseria. De ce?

(Şi) pentru că examenul este prost croit. În fiecare an, prin minister bate un vânt de înnoire. Schimbăm totul, programe, curriculumul, predăm competenţe, nu conţinuturi, scriem cu carioca pe hârtii mari, nu cu creta pe tablă. Or, programa pentru examen este neschimbată de 21 de ani (astăzi, la gradul II, de exemplu, este cea aprobată prin O.M. 3442/2000). Ca un reper al clasicităţii în educaţie, ea reia, an de an, aceleaşi teme, indiferent de ce se predă astăzi în clasă. În treacăt fie spus, pentru colegii mai tineri: această programă reia cu fidelitate structura primului manual de după Revoluţie (foarte bun, de altfel), aşa încât, atunci când învăţaţi, puteţi citi acel manual şi este suficient. Nu contează ce conţin noile manuale, contează după ce manual a învăţat cel care a stabilit programa de examen. Oricum, bibliografia nu are cum să conteze în pregătire: este redactată sub standardele notei 5, în chiar O.M. amintit; în plus, are frumuseţea şi supleţea unui ghiveci de vară, punând împreună Aristotel, o antologie de filosofie feministă, Flonta, Heidegger, Marga, Locke, Einstein, Blaga, Russ, Vlăduţescu, Rousseau şi un Wittgenstein ales în mod misterios. Cel care parcurge conştiincios această listă nu are cum să rămână teafăr la final.

Dincolo de programă, examenul este în sine o relicvă bacoviană a unor timpuri îndepărtate. În primul rând, o rigurozitate sălbatică. Înainte de pandemie, dar totuşi pe vremea telefoanelor mobile, cei care făceau subiectele la gradul II, de exemplu, erau închişi într-o sală de la 7 dimineaţa, ca să nu le poată divulga candidaţilor. Apoi aveau loc instruiri complexe despre locul unde se ştampilează pătrăţelul negru cu numele, cum se trece în borderou numărul de pagini şi câte şi mai câte. În al doilea rând, răspunsuri foarte slabe din partea aspiranţilor. Se vedea clar că ce căutau nu era să răspundă la întrebare, ci să intre în mintea şi în sufletul corectorilor. Să „nimereşti baremul” e miza cea mai mare a examinatului român, de mic copil până la vârsta gradului II. Nici nu poate fi altfel: când ai de analizat, pe o pagină, concepţia lui Nietzsche despre ceva, te întrebi mai întâi oare ce se aşteaptă de la mine să spun, pentru că, în mod clar, e o şmecherie la mijloc. E un exemplu de subiect recent.

Prin toate, acest examen îl face pe cel care vrea să ocupe un loc în învăţământ să se simtă mic, la cheremul altora: al ministerului, care alege, kafkian, o tematică; al examinatorului, care formulează mişeleşte subiecte cu capcane; al Primului Ministru, care îl dojeneşte că nu are rezultate; al partenerului de viaţă, care îl ceartă că nu aduce destui bani în casă.

România Educată seamănă mult cu o echipă de muncitori care schimbă o ţeavă: în soarele arzător, unul bate cu hârleţul în asfalt, iar ceilalţi îi dau sfaturi, îl dojenesc, îi calculează salariul sau, pur şi simplu, trag alene dintr-o ţigară de contrabandă.   

Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi