Expoziţia Brâncuşi de la Timişoara

Curatoarea Doina Lemny a intitulat-o „Brâncuşi: surse româneşti şi perspective universale”, deoarece a vrut să pună accentul pe legăturile artistului cu ţara de origine şi să marcheze o reîntoarcere temporară a unor opere aflate în patrimoniul marilor muzee.

Cea mai mare parte a lucrărilor lui Brâncuşi se află în muzeele şi galeriile din SUA, fapt explicabil prin succesul cunoscut de acesta după expoziţia din 1913 de la Armory Show şi cele ulterioare din galerii private, facilitate şi de prietenia sa cu părintele artei conceptuale, Marcel Duchamp, cu care a păstrat o bogată corespondenţă. Totuşi, dintre cele 100 de obiecte aduse la Timişoara (22 sculpturi, 55 fotografii, 11 desene), majoritatea provin de la muzee din Europa (Centrul Pompidou – Franţa; Tate Gallery, Londra – Peştele şi Măiastra; Guggenheim Veneţia – Pasărea în văzduh), respectiv România (Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti – Rugăciunea, Supliciul, Somnul şi Danaidă, Muzeul de Artă din Craiova – Sărutul şi Domnişoara Pogany, Colegiul Naţional Carol I din Craiova – Ecorşeul), plus colecţii particulare – Cuminţenia pământului, Cap de copil adormit sau fotografiile din colecţia David Grob.

Merită menţionate puternicele legături cu Iaşul ale Doinei Lemny: a absolvit iniţiat Facultatea de Filologie, secţia franceză-engleză la Universitatea „Al. I. Cuza” în 1977, iar până în 1990, când s-a mutat la Paris, a fost muzeograf în cadrul Muzeului de Artă din Palatul Culturii. Din 1990 începe activitatea la Centre Pompidou, în cadrul Serviciului educativ şi documentar, unde are acces la bibliotecile din fondul Brâncuşi, Brauner, Malraux, Kandinsky. Ulterior, participă la reinstalarea Atelierului Brâncuşi din Paris în anexa de lângă Pompidou.

Nu este prima mare expoziţie dedicată lui Brâncuşi curatoriată de Lemny. În cadrul ediţiei din 2019 a festivalului Europalia, dedicată României, a fost curatoarea expoziţiei „Brancusi. La sublimation de la forme” de la Bozar, Bruxelles, cea mai mare retrospectivă dedicată lui din ultimii 30 de ani, cu 25 de sculpturi şi peste 250 de fotografii şi documente, într-un spaţiu amplu, de 1500 mp. Însă e prima mare expoziţie din România, după cea din 1970, când au fost aduse la Bucureşti, de la muzee din toată lumea, multe dintre cele mai cunoscute opere ale sale.

Şi de aceea, poate, aşteptările tuturor celor care au trecut pragul Muzeului de Artă din Timişoara erau foarte mari. Majoritatea au ieşit mulţumiţi de ce au văzut, însă au fost şi voci critice, care şi-ar fi dorit ca muzeul să aloce un spaţiu mai mare pentru expoziţie, unde să fie prezentate mai multe lucrări, cu o altfel scenografie şi lumină etc. Aici contează, cred, unde şi cum ai mai văzut lucrări de-ale sale, cât de des mergi în muzee şi la expoziţii de artă şi, în general, care-ţi sunt reperele vizuale şi culturale. Deoarece a implicat un efort important (de la obţinerea împrumuturilor şi până la medierea evenimentului), în Timişoara orice critică la adresa expoziţiei e percepută ca un afront personal. Dar, aşa cum unii văd pentru prima dată în viaţă lucrări de Brâncuşi, nu toată lumea are aparatul critic necesar pentru a citi şi înţelege demersul curatoarei de a nu repeta ce a făcut la Bruxelles şi a încerca să se aproprie de el dintr-un unghi nou.

Fotografia nu era un mediu valorizat în România, deşi Brâncuşi expusese în ţară fotografiile sale încă din 1925, de aceea la expoziţia de acum mai bine de jumătate de secol nu au existat fotografii făcute de artist. Am apreciat că acum s-a făcut apel atât la colecţia Pompidou, cât şi la cea privată, a lui David Grob, specializat în fotografiile lui Brâncuşi şi altor artişti, pentru a oferi publicului modul în care sculptorul român dorea să-şi vadă imortalizată opera. Nemulţumit de cum îi erau fotografiate lucrările, în 1921 acesta a apelat la amicul său, celebrul fotograf Man Ray, care i-a fost asistent în demersul său de a reprezenta piesele de sculptură izolate de mediul înconjurător, multiplicând perspectivele asupra unui singur subiect prin schimbarea unghiului de vedere. Fotografia l-a ajutat să studieze lucrările în curs de execuţie, juxtapunând adesea piesele în mediul atelierului. De aceea, ele reprezintă un martor pentru etapele procesului creativ al lui Brâncuşi, prin preocuparea pentru lumină, formă şi textură, iar de atunci, toate cataloagele apărute în timpul vieţii sale au folosit doar propriile fotografii ale lucrărilor. Încă din 1977, Kunsthaus Zürich a realizat o expoziţie lui Brâncuşi ca fotograf, iar în 1980 a fost rândul Muzeul Brooklyn din New York (probabil cea mai mare colecţie de sculpturi din SUA poate fi văzută în acelaşi oraş, la MoMA – Muzeul de Artă Modernă).

La Centrul Pompidou am văzut în această toamnă Corps à corps, o amplă expoziţie de fotografie, unde Brâncuşi avea nu mai puţin de 7 lucrări din cele 500 expuse (120 de autori), fiind considerat unul dintre cei care a creat imagini puternice în epocă (inclusiv ceea ce acum am denumi selfie-uri). De aceea, poate, mi-ar fi plăcut să văd chiar şi mai multe fotografii în expoziţia de la Timişoara, mai ales că în catalogul expoziţiei – care completează foarte bine demersul doamnei Lemny – sunt prezentate suficiente exemple care ar fi adus valoare adăugată şi vizitatorilor muzeului. Pentru că i-am văzut în diverse muzee din lume aproape toate sculpturile aduse la Timişoara, mi-aş fi dorit să am ocazia să descopăr mai multe dintre lucrările din perioada de început, din România, aflate în muzee sau colecţii particulare.

Cel mai mult m-am bucurat de proiecţia inedită din camera ce închidea traseul prin expoziţie, unde rulau în buclă imagini filmate chiar de Brâncuşi, inclusiv cu prilejul ridicării ansamblului de la Tg. Jiu. Produse folosind un aparat Zeiss Ikon Kinamo pe 35 mm, ele nu depăşeau niciodată 30 de secunde şi erau folosite de sculptor ca arhivă (putea selecta imagini statice de pe rola de film). Am apreciat şi fondul de documente (scrisori inedite, desene şi chiar o superbă guaşă pe hârtie), provenit în mare parte din colecţia Centrului Pompidou. Merită menţionată evocarea prin articole din presa vremii a procesului pe care Brâncuşi îl deschide Biroului Vamal al SUA, care dorea să-i taxeze una dintre sculpturile de bronz cu sumele impuse exportului de metale. La capitolul mediere trebuie subliniat aportul Radio România Cultural: textele făcute de Daria Ghiu sunt disponibile, după scanarea unor QR code-uri, şi în format audio, în interpretarea Anei Ularu (engleză) sau a lui Florin Piersic Jr. (română).

În concluzie, expoziţia este o bună introducere pentru cei care se vor afla pentru prima dată în faţa lucrărilor unuia dintre cei mai importanţi sculptori ai secolului trecut. Fără a-şi asuma riscuri sau a căuta legături şi soluţii inovatoare, Doina Lemny & co reuşesc, chiar luând în calcul şi părerile critice sau aşteptările personale, să onoreze momentul important pentru Timişoara cu un eveniment cultural de anvergură. Dacă n-aţi apucat încă să o faceţi, expoziţia poate fi văzută până pe 28 ianuarie 2024.

P.S. În intervalul de timp alocat biletului meu, într-o dimineaţă de vineri, am fost depăşit de Ioan Holender, fostul director al Operei de Stat din Viena, timişorean de origine, care a vizitat grăbit expoziţia, ghidat de Filip Adrian Petcu, tânărul director al Muzeului de Artă. Ulterior l-am ajuns din urmă pe Dacian Cioloş care, zăbovind îndelung la fiecare exponat, s-a lăsat mult aşteptat de soţia sa şi, cu toate că şi eu îmi aloc suficient timp pentru examinarea informaţiilor şi contemplare, şi-a încheiat vizita după mine.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi