Familia nucleară şi lumea lui Harari (I)

În volumul „Sapiens. Scurta istorie a omenirii”, apostolul noii lumii şi noi ordini mondiale, cunoscutul istoric Yuval Noah Harari, profesor titular la departamentul de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim, glosează pe marginea familiei tradiţionale, atacând-o, cu argumente aparent imbatabile, în punctele ei cele mai nevralgice. Atacuri asupra familie au exercitat şi Marx, şi Engels, şi Lenin. În acest sens, demersul lui Yuval Noah Harari nu constituie o noutate. El schimbă doar unghiul de abordare a subiectului, dispunând de alte surse de informaţii şi alte investigaţii. În afară de aceasta, discursul lui Harari nu e vehement, ci mai degrabă amiabil, iar verdictele nu sunt date ca în cazul lui Marx, pe un ton ultimativ, ci într-un mod câte se poate de civilizat. Pentru Marx, familia, ca şi religia, de altfel, era una din sursele răului în societate, surse care, pentru progresul omenirii, trebuiau extirpate. Familia, ca şi religia, trebuia strivită cu orice preţ.

Aristotel spune undeva că marile schimbări care se petrec într-o societate îşi găsesc motivaţia în diferite episoade din viaţa privată a liderilor ce răstoarnă societate cu susul în jos. Din acest punct de vedere, exemplul lui Marx e unul cât se poate de concludent. Marx a avut o viaţă de familie dezastruoasă, şi în copilărie, cât şi după căsătorie. Nu a avut niciodată slujbă şi a trăit pe spatele lui Engels, care moştenise o avere considerabilă. Patru din cei şase copii ai părintelui comunismului au decedat înaintea lui, iar două fiice ale sale s-au sinucis. Una dintre ele s-a sinucis împreună cu soţul ei, pe care Marx îl ridiculiza tot timpul. Având ca moştenire un astfel de capital biografic, nu e de mirare că Marx a perceput viaţa de familie ca pe un coşmar. De aici şi radicalismul său, alimentat, de altfel, şi de viaţa boemă şi de abuzul de alcool.

Leninismul a preluat ideile lui Marx încercând să le implementeze în viaţa publică. De pildă, la scurt timp după preluare puterii de către bolşevici, lanţurile robiei familiale au fost abolite. Amorul nu numai că a devenit liber pentru masele revoluţionare, dar au fost create şi anumite condiţii pentru ca proletariatul şi intelectualii de stânga să-şi poată satisface impulsurile sexuale oriunde, şi oricând. La Moscova, la Petersburg şi în alte oraşe ale Uniunii Sovietice în primii ai de după Revoluţia din Octombrie 1917 au fost amenajate cabine speciale, ce semănau cu cabinele telefonice, în care cetăţenii de diferite vârste şi categorii se puteau refugia doi câte doi sau chiar mai mulţi, satisfăcându-şi, astfel, plăcerile de moment. A fost un experiment care nu a durat însă prea mult şi aceasta fiindcă fenomenul a creat multe probleme sociale şi organizatorice bolşevicilor, astfel că pe nesimţite cabinele au dispărut, iar relaţiile amoroase s-au mai potolit, revenind la matca lor obişnuită. Nu ştiu dacă aceste mici stabilimente intime, vorbesc de cabinele de acuplare, au fost sau nu cântate de către poeţii vremii. Să nu uităm că avangarda şi propaganda bolşevică au mers un timp mână în mână. Nu m-ar fi mirat dacă Maiakovski sau chiar Esenin sau un alt poet important al vremii ar fi proslăvit în versurile lor aceste alcovuri publice. Nu s-a întâmplat, totuşi, acest lucru. Maiakovski s-a limitat să cânte „norul în pantaloni” şi să aducă omagii lui Lenin, iar Esenin a fost şi mai rebel. L-a cântat şi el pe Lenin, dar a cântat şi Moscova cârciumărească, drept care a sfârşit cum a sfârşit. Poate că au fost scrise şi astfel de ode închinate amorului liber, dar odată cu instaurarea dictaturii proletare, ele au fost epurate de către propaganda bolşevică, în special în epoca stalinistă. Promovarea promiscuităţii, a erotismului, a prostituţiei nu a ţinut mult în URSS. Curând, familia a devenit un subiect tabu. Şi dacă Lenin, de pildă, trăia într-un triunghi amoros – era căsătorit cu Nadejda Krupskaia, dar o avea ca amantă pe Inessa Armand, o femeie şarmantă, mamă a mai mulţi copii, pe care Lenin a cunoscut-o la Paris, ultimul urmaş al său pe linie de partid, Mihail Gorbaciov a fost un familist convins, pe care soţia sa, Raissa, îl domina. Se spune că moartea Inessei răpusă de holeră într-un sanatoriu din Georgia în anul 1920 l-ar fi îmbătrânit pe Lenin cu 10 ani. Corespondenţa lor amoroasă a fost ţinută secret de către bolşevici până în momentul descompunerii URSS-ului, fapt care demonstrează că liderii comunişti care i-au urmat la conducerea partidului au devenit conservatori. Mai circulă în spaţiul mediatic, de asemenea, o altă corespondenţă amoroasă ce-l are ca subiect pe Lenin. Corespondenţa dintre el şi Zinoviev. Apar acolo şi declaraţii de dragoste şi scene de gelozie, inclusiv ale lui Zinoviev faţă de Troţki. Dar eu cred că aceste scrisori sunt o făcută de esenţă putinistă. Se ştie că Lenin nu e văzut cu ochii buni de către Putin şi adepţii săi, ei îl consideră drept un trădător şi un om care a împins Rusia într-o prăpastie istorică. Dacă Lenin e denigrat mai mult sau mai puţin voalat la nivel oficial, nu acelaşi lucru se întâmplă cu Stalin, care e adulat.

Şi acum, după această scurtă acoladă, necesară pentru o mai bună înţelegere istorică a fenomenului, să ne întoarcem la Noah Harari, continuatorul într-un fel a politicii marxist-leniniste legate de familie, religie şi sex.

O familie monogamă cu recunoaştere paternă a descendenţilor creează, după opinia lui Noah Harari, multe frustrări în interiorul ei. Gelozia tatălui, ca de altfel şi gelozia mamei, lasă în urmă o moştenirea grea, pe care fiii şi nepoţii, dar şi generaţiile viitoare greu o vor putea gestiona. Căci aceste urme se sedimentează la nivelul inconştientului, afectând spirala ADN a descendenţilor şi moştenirea ancestrală. Conform ideilor ce răzbat din cartea sa, o familie nucleară, adică o familie constituită din soţ, soţie, şi ulterior din copii, ce posedă o locuinţă proprie, trăind separat de alte rude – cum sunt astăzi majoritatea familiilor occidentale şi nu numai occidentale – se comportă ca o cetate închisă, aflată veşnic sub asediu. Într-o astfel de cetate schimbările apar greu, de aici şi incapacitatea ei de a face faţă provocărilor din ce în ce mai mari ale vieţii de zi cu zi. O astfel de familie, lasă să se înţeleagă Noah Harari, nu are nici o şansă să supravieţuiască în viitor.

Exemplul de urmat, după opinia sa (Harari nu ne spune explicit acest lucru, dar din subtextul său asta rezultă), ar fi acela al familiilor cu paternitate comună, întâlnită atât în lumea cimpanzeilor bonobo, specie care trăieşte în Africa ecuatorială, având cele mai multe elemente comune cu Homo sapiens, cât şi la triburile indiene Bari, care se călăuzesc după credinţa că fecundarea fătului nu este rodul spermatozoidului unui singur mascul, ci al unui număr imens de spermatozoizi proveniţi de la diferiţi parteneri, ce colcăie în pântecele matern. Drept care, în acest trib, copilul nu are doar un tată, ci paternitatea este atribuită unui grup de masculi, care, după naşterea progeniturii, îşi împart între ei, probabil într-un mod cât se poate de echitabil, sarcinile legate de creşterea şi educaţia urmaşilor. „Unii psihologi, afirmă Harari, susţin că cetele de vânători-culegători nu erau compuse din familii nucleare, centrate pe cupluri monogame. În schimb vânătorii-culegători trăiau în cete care nu cunoşteau proprietatea privată, relaţiile monogame şi nici principiul paternităţii. Într-o astfel de ceată, o femeie putea să facă sex şi să aibă legături apropiate cu mai mulţi bărbaţi şi femei simultan, şi toţi membri adulţi ai cetei contribuiau la creşterea copiilor.”

Interesant în acest pasaj e faptul că Noah Harari, ateu convins şi iniţiat în tehnicile yoghine (o perioadă a vieţii sale a stat în Tibet), lărgeşte cercul partenerilor unei femei. Ei puteai fi bărbaţi, dar puteau fi, după cum rezultă din pasaj, şi femei.

Legătura dintre aceste cete primitive de vânători-culegători ce locuiau în peşteri şi îşi culegeau hrana în apropiere şi „cetele” de vânători şi culegători de informaţii IT din lumea postmodernă nu e greu de intuit. Prin urmare, credem că aserţiunea aceasta introdusă de Harari în cartea sa nu e întâmplătoare. Ea face parte din mesajul său subliminal. Probabil că după opinia sa noile grupuri de vânători-culegători, adică de programatori şi informaticieni, ajutaţi şi de noile tehnologii, îşi vor face propriile reguli de convieţuire, renunţând atât la proprietatea privată, la bani, la credinţă, la propria locuinţă, cât şi la viaţa de cuplu.

Totul va fi în comun. Viaţa va curge mult mai plăcut, fără frustrări, fără orgolii, şi, bineînţeles, fără ascunzişuri şi complicaţii sentimentale. Grupurile de hominizi îşi vor împărţi fără conflicte între ei hrana şi partenerii. Dacă va exista femeia supremă – care-i va satisface pe toţi – celelalte exemplare le vor servi bărbaţilor ca adjuvant.

Dar să nu ne precipităm dând cu presupusul, în fond dacă aşa au trăit strămoşii noştri, şi aşa trăiesc astăzi şi cimpanzeii bonobo, şi triburile indiene Bari, noi de ce am refuza, pentru comoditatea şi confortul nostru psihic şi sănătatea rasei umane, un astfel model de habitaţie, adus la standarde ultramoderne?

Totuşi, calea aceasta de care vorbeşte Noah Harari e plină de capcane. Ea ar putea fi urmată nu de o omenire ce tinde spre progres, ci de una ce tinde spre extincţie. Eventual într-o epocă post-apocaliptică, instaurată după un război atomic, o astfel de coagulare a cetelor de vânători-culegători nu numai de informaţii, ci şi de hrană, ar creşte şansele supravieţuiri.

Mânat de optimismul său incorigibil pentru configurarea noii umanităţi, Harari scrie: „Potrivit credinţelor unor astfel de societăţi, o mamă bună îşi va face un punct de onoare de-a face sex cu diverşi bărbaţi, mai ales când este însărcinată, în aşa fel încât copilul să beneficieze de calităţile nu doar ale celui mai bun vânător, ci şi a celui mai bun povestitor, celui mai bun războinic şi celui mai atent amant.”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist