Caută 
1 MIN
Simt că am rămas dator cu o continuare la textul pe care l-am publicat acum două săptămâni, în care anunţam: „Şi chiar îmi vine să mă retrag!”. Aşa cum am spus şi atunci, indiferent de ceea ce simt şi trăiesc eu, indiferent de ceea ce (mai) pot sau nu să duc, pentru mine esenţială (mântuitoare, de fapt!) este doar voia lui Dumnezeu.
De aceea, nu am avut nici o secundă în minte ideea de abandon a unei lupte când am scris acea pagină de jurnal. Dimpotrivă. Îmi arătam disponibilitatea de a fi „transferat” de pe un front mai vizibil pe unul mai puţin vizibil, dar nu mai puţin important. Adevăratul război al creştinului este cel duhovnicesc: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Pandemia sau criza în care am intrat nu a făcut decât să confirme această spusă a Sfântului Apostol Pavel. Cine-şi închipuie că e uşor să faci pocăinţă şi să te rogi pentru toată lumea probabil că nu a încercat nici una, nici alta.
Am rămas la modul cel mai serios impresionat de mulţimea mesajelor de susţinere pe care le-am primit. A fost ca o ploaie de lumini într-o noapte de adânc întuneric. Ceea ce intuiam s-a confirmat cumva. Suntem încă mulţi cei care credem că oricât de multe ispite ar fi, oricâtă răutate s-ar revărsa deşănţat pe faţa pământului, nimic nu poate birui Crucea – adică Dragostea cea neumbrită! Ce am dorit să transmit cu acel text, totuşi ce s-a vrut el? Iată, pe scurt:
1) O spovedanie publică. O mişcare prin care am lăsat să se întrezărească ceva din neputinţele ce mă luptă şi pe mine ca pe oricare altul. Am vrut să fiu astfel solidar cu cei care îndură cu greu multe vicisitudini, care se simt părăsiţi, care suferă în tăcere şi/ sau solitudine.
2) Un apel la rugăciune. Un strigăt al soldatului care, în luptă fiind, cere întăriri. Dacă nu, se mulţumeşte şi cu „un pahar de apă” oferit în numele lui Hristos, pentru care El Însuşi va răsplăti mai apoi (cf. Matei 10, 42).
3) Un semnal de alarmă. În tot iureşul mediatic, social, personal, ne-am prea radicalizat, încrâncenat, înveninat. Prea multe sentinţe definitive şi irevocabile, prea puţină empatie, delicateţe, omenie. Şi, mai ales, prea puţină încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
4) O reaşezare a priorităţilor. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Corinteni 6, 12). Din când în când e nevoie să te retragi puţin pentru a avea o perspectivă mai corectă asupra situaţiei în care ai ajuns.
Nu în ultimul rând, confesiunea mea a fost şi un exerciţiu de onestitate. Aceasta cred eu că e soluţia la toate zbaterile noastre – personale, comunitare, naţionale sau internaţionale. Duhovniceşte, ştim cât de mult a preţuit Mântuitorul onestitatea din reacţia pe care a avut-o atunci când a văzut pe Natanael: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug” (Ioan 1, 47). Dacă nu suntem sinceri, mai ales cu noi înşine, rămânem captivi ego-ului – adică iadului, în diferitele sale manifestări. Moartea, Judecata de Apoi înseamnă o întâlnire faţă către faţă cu Dumnezeu. Când „El Se va arăta”, abia atunci noi „Îl vom vedea cum este” (cf. I Ioan 3, 2). Adică nu după cum Îl „gândim” noi sau ni-L închipuim. Surpriza mare va fi că nu doar pe Dumnezeu Îl vom vedea „precum este”, ci şi pe noi ne vom vedea aşijderea. De aceea e şi înfricoşătoare Judecata, pentru că presupune o confruntare cu noi înşine, cu ce am ales, cu ce am cultivat în inima noastră. Încât, pentru a nu avea surprize cumplite, este absolut necesar ca încă de pe acum să ne vedem aşa cum suntem, nu cum ne-am dori să fim! Cu toate slăbiciunile, mizeriile, laşităţile, vicleniile etc. Dar şi cu dorul cel bun, fapta cea milostivă, gândul de rugăciune, picătura de frumos…
Acest exerciţiu de onestitate poate să meargă până la toate nivelele şi în toate sferele societăţii. Invers, unde nu vedem această onestitate, e clar că e o mare problemă. Spre exemplu. Cu toţii am aflat că există feministe ce clamează dreptul la avort (inclusiv în ultimele luni de sarcină!) folosind sloganul: „trupul meu, alegerea mea”. Le voi crede că sunt sincere atunci când le voi vedea folosind acelaşi slogan şi în faţa ameninţării cu obligativitatea vaccinării. Sau atunci nu mai e trupul lor, e al statului?
Voi crede că le pasă cu adevărat de mediu acelor ecologişti care s-au scandalizat aflând propunerea autorităţilor ca, la momentul împărtăşirii, să folosim în Biserici „linguriţe de plastic şi pahare de unică folosinţă”. Vă daţi seama cam de cât plastic este vorba la peste 14.000 de lăcaşuri de cult în care mii de oameni se pot împărtăşi chiar şi săptămânal? Aţi auzit vreun ecologist scandalizat de această propunere?
Şi ateilor le face bine din când în când câte o cură de onestitate. Filosoful creştin Nikolai Berdiaev mărturisea că nu a cunoscut nici un ateu adevărat. Pentru că orice ateu, dacă este onest în căutările sale, cu frământările sale, ajunge, mai devreme sau mai târziu, la Dumnezeu. Cu atât mai mult se cuvine a fi onest cel din Biserică, mai ales cel asumat, nu doar declarat scriptic.
E o pandemie de viclenie şi de învinovăţire a celuilalt. Adevărata molimă e lipsa de onestitate. Cealaltă, covidică, e doar o palidă reflecţie, un ghiont dat celui ce doarme încă în papucii delăsării de sine.
