Fascinanta şi invincibila prostie

Luam prânzul cu nişte amici, în timp ce ştirea despre bătrâna de 88 de ani din Buzău escrocată prin metoda Pomana era difuzată la una din televiziuni. Cum se întâmplă în astfel de cazuri, când prânzul cu amicii, mai ales duminica, devine şi un prilej bun pentru a despica orice subiect în patru, ştirea a generat discuţii aprinse între noi: cum se pot lăsa atât de uşor păcăliţi vârstnicii când au atâta experienţă de viaţă şi înţelepciune? Cine se face vinovat în asemenea situaţii? Escrocul, sărăcia, poliţia, pensiile mici, politicienii cărora nu le pasă de seniori, singurătatea sau chiar naivitatea de care dau dovadă mulţi dintre semenii noştri? Unul din amici a întrebat uşor derutat: oare naivitatea nu e sinonimă cu prostia?

Mulţi cred că naivitatea este un sinonim pentru prostie. Există o părere că prostia înseamnă a nu şti şi a nu înţelege ceva. De asemenea, atunci când vorbim despre prostie, vorbim despre un grad scăzut de inteligenţă, lipsă de inteligenţă, ilogicitatea acţiunilor unei persoane sau a cuvintelor sale. Dar credem că prostia este, în primul rând, lipsa de dorinţă a unei persoane de a gândi. Deci, un fel de lenea minţii.

Se întâmplă să nu ştim ceva sau să nu înţelegem ceva, e posibil ca să înţelegem bine o situaţie, dar alta să depăşească puterea noastră de înţelegere, aşa că putem lua decizii prosteşti din când în când. La urma urmei, sunt situaţii când toată lumea poate acţiona greşit, oamenii cu niveluri diferite de inteligenţă nu vor putea să explice cu adevărat de ce s-au comportat ciudat într-o anumită conjunctură. Totuşi, cumva aici e nevoie să separăm prostia, să zicem, situaţională, pe care o putem experimenta toţi într-un moment al vieţii, de prostia constantă, care devine o trăsătură de bază a unor oameni. Şi acest lucru se poate face dacă delimităm oamenii care gândesc de cei care nu vor sau nu sunt în stare să facă acest lucru, sau nici nu vor şi nici nu pot. De ce o persoană nu ar vrea să gândească? Pentru că, de regulă, aşa cum afirmam, îi este prea lene să o facă. Einstein spunea: „Cea mai mare dovada de prostie este să faci acelaşi lucru şi să speri la un rezultat diferit.” Şi în ce caz o persoană va face acelaşi lucru şi se va aştepta la un nou rezultat? Doar dacă nu se gândeşte la ceea ce va face, pentru că nu are o astfel de nevoie, persistând în aceeaşi greşeală, sau pentru că viaţa nu l-a lovit puternic pentru rezultatul greşit anterior. Iată-o, ca un fel de zombi, care repetă aceleaşi acţiuni şi, în niciun caz, nu analizează tiparul rezultatului.

A nu te gândi, de pildă, la ceea ce citeşti este ca şi cum nu citeşti. A nu învăţa din greşeli, repetându-le la infinit, presupune că nu înţelegi diferenţa dintre bun şi rău. Prostia presupune incapacitatea de sinteză astfel că cei loviţi de acest „virus” tratează orice informaţie care le vine foarte simplu: cred sau nu. Toate sunt fie complet adevărate, fie complet false. Nu există nuanţe, conjuncturi, interpretări. Dacă o persoană, de pildă, minte într-o situaţie, atunci prostul va considera tot ceea ce va spune celălalt ca fiind minciună, nu va separa utilul de dăunător, nu va înţelege contextul în care omul a fost nevoit să mintă, pentru că nu este obişnuit să facă asta şi nici nu se oboseşte să înţeleagă. Încearcă să-i explici: va deveni nervos, te va insulta, pentru că motto-ul lui este „Eu ştiu totul!” şi nu acceptă sfaturi. E şi motivul pentru care înţelepciunea populară te sfătuieşte să nu te cerţi cu prostul niciodată, fiindcă învinge.

Dacă eşti naiv, atunci asta va trece după ce îţi vei verifica părerile în practică şi vei vedea că ai greşit. Naivul ştie să-şi ceară scuze, prostul niciodată. Naivul îşi recunoaşte greşeala când i se aduc argumente, prostul niciodată. Prostul nu poate procesa argumentele. Naivitatea generează sentimentul că ceva sau cineva e mai bun decât e el, naivul. Acest sentiment nu există în cazul prostiei: prostul crede că e centrul lumii în care gravitează admirativ ceilalţi, e fudul, pretinde că cei din jur au mereu ceva de învăţat de la el, deşi nu excelează în nimic şi nici nu este capabil să ofere experienţă, model sau lecţii de viaţă. În aceste coordonate, când inteligenţa sau experienţa ta depăşesc puterea lui de înţelegere, te va pune la punct, rece: Dar cine te crezi, de-mi dai mie sfaturi, te crezi prinţesă? Totul trebuie să fie la nivelul lui, un nivel care simplifică toate sentimentele umane, aducându-le la nivel de instincte.

„Așteptările mari” din partea celorlalți nu sunt o consecință a prostiei, cum obișnuim să spunem la supărare, ci doar a naivității. Dacă o veche prietenă ți-a dezvăluit secretele altcuiva, nu ești prost că ai avut încredere în ea, ci doar naiv, pentrucă ai crezut că ceilalți sunt ca tine, discret, empatic și corect. Dacă ai flirtat cu un necunoscut la o petrecere și el, după ce te-a măgulit bine, ți-a cerut bani împrumut, iar tu, a doua zi, i-ai dat toate economiile tale, iar el a fugit cu banii, nu e naivitate, e prostie. Nu putem numi „naiv” orice individ care acționează fără precauție după câteva cuvinte măgulitoare sau care nu a vrut să învețe nimic din experiențele nefaste ale sale sau ale altora, este incapabil să aplice cunoștințele în viața lui, dând vina mereu pe alții pentru eșec, o astfel de persoană calcă teritoriul prostiei, oricâte școli are trecute în CV.

Judecând după numeroasele recenzii, există o părere eronată în societate că oamenilor naivi le lipseşte inteligenţa. Potrivit experţilor, acest punct de vedere este complet greşit. Fără îndoială, oamenii naivi privesc altfel lumea din jurul lor, dar asta nu înseamnă deloc că sunt lipsiţi de inteligenţă. Într-o oarecare măsură, a fi naiv te poate ajuta să trăieşti zi de zi cu entuziasm: nu este rău să ne lăsăm uneori purtaţi de fantezie dacă asta ne permite să zâmbim mai des. Naivitatea însă devine o problemă şi calcă alte teritorii atunci când entuziasmul ne duce la dezastru sau pierdem lucruri importante – bunuri sau oportunităţi, sănătatea, partenerul de viaţă. Cineva acuză probleme în căsnicie, de la o vreme soțul nu-i mai acordă atenție și nu înțelege motivul pentru care are un asemenea comportament. La consiliere, femeia dezvăluie absolut întâmplător un amănunt – prietena sa, de 27 de ani, când rămâne la ei peste noapte, obișnuiește să doarmă cu soțul femeii în pat. Pur și simplu, nu am unde s-o culc. El are un pat mai mare, încap bine amândoi, că ea e mai subțirică. La urma urmei, ce poate să se întâmple? Doar e prietena mea, am mare încredere în ea, iar soțul meu este, să știți, foarte serios… Mulţi adulţi, păstrând o conştiinţă infantilă, preferă să trăiască în fanteziile lor, unde lumea e bună, corectă, ignorând realitatea care e crudă. Poate că este şi o consecinţă a educaţiei: unii părinţi îşi învaţă copiii să aibă încredere oarbă în oameni, să-i ierte pentru toate greşelile lor, să fie binevoitori. Dacă o astfel de reacţie funcţionează o dată şi cu succes, ea va fi repetată iar şi iar, drept urmare, se va transforma într-un comportament.

Cert este că există anumite mentalități privind comportamentul nostru social. De exemplu, poate părea suspect pentru mulți dacă dintr-o dată un tip începe să fie prea sincer. Unii îl vor bănui de lucruri necurate. Alții se vor gândi la faptul că sigur dorește să obțină ceva. Desigur, o persoană naivă face asta fără niciun motiv ascuns. Povestește despre ea cu dezinvoltură, despre întâmplări pe care alții nu le-ar destăinui nimănui din pudoare, drept urmare, în cel mai bun caz, naivii, pur și simplu, nu vor fi înțeleși. În plus, va fi dificil pentru el, pentru o persoană prea simplă, directă și cu încrederea la vedere, într-o lume crudă și pragmatică. Pentru a rezista negativității, aceeași societate ne învață că trebuie să fim mai duri și mai atenți cu oamenii din jurul nostru, iar naivul nu învață această lecție ușor.

Prostul modern nu mai e mutus de altădată, pe care comunitatea îl alunga cu pietre, făcând glume proaste pe seama lui, s-a cizelat, este îndrăzneţ, se uită la televizor, fredonează hiturile care sunt în top, este la curent cu ultimele evenimente din viaţa lui Viorel şi a Vulpiţei, despre care, e drept, mulţi nici n-au auzit. Prostul modern ştie exact cât cântăreşte Shakira şi cu cine trăieşte acum, după despărţirea de Pique. El este convins că absolut toate acţiunile şi gândurile unei persoane sunt dictate de interesul ei propriu şi intenţia sa răutăcioasă, că dragostea, prietenia, nobleţea, onestitatea şi decenţa au fost inventate de filosofi, idealişti, poeţi fiindcă oamenii, nu şi el, fireşte, sunt răi şi vor răul altuia, sunt înguşti la minte şi doar din întâmplare şi dintr-un noroc chior s-au urcat pe culmea gloriei, a fericirii şi a performanţei. Întrebările lui sunt întotdeauna neaşteptate şi chiar originale, atunci când „mutul” arhaic din el răbufneşte. Atât de originale că până şi naivul se poate transforma, derutat de ele, într-un adevărat prost. Şi nu doar naivul…

Cristina Danilov este psiholog