FaSole mio. Snoave şi snoviţe amnăşene

Şugubeaţa doamna Krech

Pe la mijlocul lui iunie, când m-am dus la şipot după apă de gătit, doamna Krech tocmai era la poartă, uitându-se cum se lucra la introducerea canalizării în sat – ajunseseră în faţa casei ei, care-i vizavi de şipot. Când m-a văzut şi m-a recunoscut, ce mi-au auzit urechile?

„Hei Misch, na liëwst tia nouch?” Pe româneşte:

– Hei Miş, da‘ tu mai trăieşti?

Contextul era, desigur, pandemia – nu mai fusesem la Amnaş din decembrie! A, să precizez: doamna Krech a-mplinit în mai 86 de ani, eu abia de fac mâine (dac-am numărat bine) 59!

Răsadurile lui nea Hazard

Când am cosit la sfârşitul lui iulie în faţa casei, am găsit iar (ca şi-n anii trecuţi) nişte plăntuţe de roşii crescute pe şanţ. Le-am transplantat în curte. Răsadurile cumpărate-n iunie din piaţă de la Sălişte arată jalnic (cu excepţia unuia) – astea ale lui nea Hazard (de la Mama Natură, cum zice Radu Părpăuţă) îs viguroase, au înflorit şi-au legat rod. Rămâne doar de văzut de ce soi or fi. Amicul Mitică e de părere că-s roşii Cherry. Să vedem.

Răzbunarea limaxului spaniol

Mult am mai avut de furcă anul ăsta cu limacşii brun-roşcaţi, iar ecoul de pe FB arată că s-au răspândit între timp cam în toată ţara.

Într-o dimineaţă, un limax d-ăsta zice-se spaniol mi-a tăiat calea, frate! Toată curtea fiind acoperită cu iarbă, evident că pe mijloc s-a format o cărare. Iar individul era fix pe potecuţă, în drum fiind din partea stângă în partea dreaptă a curţii. L-am călcat în picioare, desigur.

Dar ce să vezi, vreo oră, două mai târziu, venind din grădină de la adunat poame (mere, pere, prune), am călcat fix pe hoitul de scârbă, am alunecat mai ceva ca pe-o coajă de banană şi n-a lipsit mult să cad în fund. Da’ n-am căzut!

Patul de mere

Am scos eu, în sfârşit, şubrezenia de pat de mere din pivniţa din faţă a casei. Am aruncat scândurile în mijlocul curţii la uscat, iar cum ceea ce-a ieşit parcă semăna cu instalaţia neamţului de-acum doi ani din faţa Casei Cărţii, am eternizat mormanul fotografic şi i-am zis „Pat de mere. Instalaţie amnăşană alandala”.

P.S. Dacă Primăria Iaşi plăteşte transportul de la Amnaş la Iaşi, instalez gratis instalaţia în faţa Casei Cărţii. Minus tăblia de 2,04 m lungime şi 0,43 m lăţime, căci e încă bună şi nu ştii la ţară când ai nevoie de-o scândură lată şi validă.

Jumări reşapate

Zilele trecute, în timp ce fierbea ciorbzupa de fasole verde (o, fasolea mea a profitat din plin de ploile lunii şi rodeşte ca-n poveste, chit c-am pus-o abia la începutul lui iunie), mi-am amintit de jumările cumpărate de cumnatul meu şi din care nu ştiu dacă se mâncaseră mai mult de-o mână. Problema lor era (a fost, de acum) că fuseseră tăiate cam prea ţărăneşte, mari, frate, şi nici sărate nu fuseseră ca lumea, ce să mai: nu-mi venea să mănânc din ele, chit că nu erau vechi şi nici propriu-zis rele. Ei bine, ia să le repar. Am tăiat bucăţelele de carne (tari de tot), apoi am tăiat jumările curăţate în cubuleţe şi le-am pus într-o cratiţă pe aragaz la prăjit suplimentar, neuitând să mai pun şi sare peste ele. Şi am obţinut astfel 400 gr de jumări gustoase şi crocante, un borcănel de untură, rămânând ca bucăţelele de carne să le folosesc fie la o ciorba, fie la o tocană de cartofi. Şi uite cum am devenit şi reparator de jumări! Mi-am şi imaginat apoi cum mă duc la măcelarul de la care cumnatul a cumpărat jumările şi-i dau să guste din marfa-i reparată: „Ei, ce părere aveţi? Cum îs? Se compară?” Cred c-ar înlemni să afle că la bază au stat jumările făcute de el (din marfă bună, recunosc)…

P.S. În ce mă priveşte, eu unul am poftă de jumări doar odată cu venirea iernii resp. a frigului. Şi prefer să mi le prepar eu. Problema e că greu mai găseşti slănină proaspătă bună şi cât de cât groasă.

Secundarul căzut

Ceasuri. Viaţa ne e plină de ceasuri.

Micul radio, care merge tot timpul cât îs în casă, e cu ceas. În faţa ferestrei, alt ceas: ca să pot vedea cât e ora când nu mi-e la îndemână mobilul ori nu-i deschis laptopul. În bucătăria de vară, alt ceas, unul chiar de bucătărie (îl poţi pune să sune ca să ştii când să scoţi ouăle de la fiert, să zicem). În fine, pe holul de intrare-n casă, practic (dacă facem abstracţie de ceasul de mână vechi, mecanic, rămas de la tata, pe care-l trag şi-l port doar la drum) al şaselea ceas, tot de perete (ca cel din bucătărie).

La sfârşitul lui iulie, când i-am schimbat bateriile, n-a vrut să pornească. L-am scuturat un pic şi-a pornit. A doua zi, am observat că a căzut secundarul, dar fără să-ncurce celelalte două limbi. Ei, dar cui naiba-i trebuie secundar la ţară?

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video