Folcloristică

Înainte de pandemie, colegul meu de la Folclor, Diafan Pîngărică, tuna şi fulgera, pe coridoarele Facultăţii, împotriva noii generaţii de studenţi. „Ce s-a întâmplat, maestre? Te-au trădat discipolii?” l-am întrebat jocular, sperând să-i atenuez starea de irascibilitate. Deloc înveselit, Diafan mi-a răspuns: „Jur că nu voi mai cădea în plasa seducţiei aşa-zisului student model. Cunoşti şi tu tipologia, n-am nici o îndoială. Vorbim de căprioara (mai des, aş observa, decât căpriorul) care nu lipseşte de la nici un curs, stă mereu în prima bancă şi îţi soarbe frazele cu privire inteligentă, de câine poliţist în acţiune. Te fascinează şi, la examen, te abandonează brutal, turnându-ţi nişte inepţii de-a dreptul ameţitoare. Am păţit-o de mai multe ori, însă, ca în semestrul ăsta, parcă niciodată! Predau, cum ştii, Folclor la anul întâi, la cei abia intraţi. Îi iau cu binişorul. De pildă, ca să nu-i intimidez în sesiune, le includ o verificare pe parcurs a cunoştinţelor. Apelez la vp-ul (verificare parţială, n.m.) din vremea noastră sau la ceea ce americanii numesc midterm (examen la jumătatea semestrului, n.m.). Aşa am procedat şi deunăzi. Trebuie să precizez că eram deja topit după o căprioară din categoria descrisă, pe care o cheamă Pravoslavina Ţăcănel, conform catalogului. Remarcabilă în primă instanţă! Prezentă la toate orele. Viteză de reacţie la scris (o bănuiam chiar că stenografia, într-atât era de rapidă la luat notiţe). Clătinări din cap, de înţelegere a informaţiilor furnizate de mine, zâmbet savant. Etc., etc. Dezvoltasem sentimentul că m-aş fi aflat în faţa viitorului şef de promoţie de la Românistică.”

„OK”, l-am întrerupt pe profesor, îngrijorat de digresiunile descriptive în care cădea, „presupun că, în ciuda semnalelor, fata a făcut-o de oaie la test. Nu te grăbi totuşi să tragi concluzii! Este abia în primul semestru din anul unu. Poate s-a blocat. Nu-şi dă încă seama cum merg lucrurile la Universitate.” „Ehei”, a sărit Diafan, „ce bine ar fi fost să fie doar atât! Nuuu, nicidecum! Stai să vezi! Fixez ziua midterm-ului, vin zglobiu în amfiteatru (mă aşteptau, se înţelege, înfriguraţi în bănci, cu spaţiu de securitate între ei – cu distanţare socială, aş zice eu, CLC, trist, azi!). Glumesc pentru a mai dezgheţa atmosfera, îi asigur că nu va muri nimeni de la o biată lucrare şi le comunic subiectul – simplu, menit mai mult să-i verifice cum concep şi tratează o ipoteză de lucru dec-t să-i arate că ar fi tobă de carte: Mitologia animalului de tracţiune la români. Comentaţi simbolistica bestiarului laborios din folclorul nostru, folosind textele care vă sunt familiare!… Dragul meu, aveau totul prezentat ad litteram în prelegerile mele! Era o chestiune de reproducere a unor idei şi exemple din folclorul autohton. De altfel, ţin să menţionez că tinerii examinaţi s-au apucat furibund de treabă de îndată ce am terminat de dictat tema. Eram încântat. Se vedea că nu vorbisem la pereţi, deşi, recunosc, cu excepţia domnişoarei Ţăcănel, ceilalţi mai lipsiseră de la ore (nu iau prezenţa la curs, mă indispune gândul că aş aduce pe cineva cu forţa la expunerile mele – prin urmare, uneori, am predat sălii aproape goale, numai cu Pravoslavina în primul rând, luminată, mesmerizată de luarea notiţelor). Seara, optimist, mă apuc să le citesc operele. Dumnezeule mare! Am avut senzaţia că am intrat într-un film horror, într-o teroare fără sfârşit şi, mai ales, fără ieşire! Toţi – dar absolut toţi – vehiculau aceleaşi informaţii, însă nu informaţiile corecte, ci altele, abracadabrante, demente, potrivite pentru farsă oribilă.”

Diafan s-a oprit şi a respirat adânc, apoi a revenit: „Spuneau că eu aş fi scris o carte – din care citau copios -, carte, crede-mă pe cuvânt, inexistentă, intitulată, vai, Buhaiul ancestral, unde aş fi recomandat ca animalele de tracţiune din folclorul românesc să fie sacrificate în abatoare moderne şi cu mijloace avizate de Uniunea Europeană! Cică aş mai fi susţinut acolo că măgarul ar deţine puteri magice în literatura populară, iar boul ar fi un păgân. Calul, în schimb, ar reprezenta, după rezultatele cercetării mele, simbolul sexualităţii atavice, coada lui ajungând să fie percepută de fetele mari ca un talisman necesar în preajma nunţii! M-am dus ulterior la curs şi am început să zbier. I-am ameninţat că-i pic pe toţi dacă încearcă să-şi bată joc de mine. Tremurând, un băietan s-a ridicat şi a spus, în încuviinţarea îngrozită a întregului amfiteatru, că nu făcuseră altceva decât să scrie ce învăţaseră din notiţele Pravoslavinei, ea fiind singura care le avea integral… În aritmie cardiacă, privind-o feroce pe Ţăcănel, am reuşit să îngaim o singură întrebare – Şi cu calul, cu calul cum e? Cu ochi de căprioară rănită, studenta a sărit în picioare şi a nechezat solemn – Mihahaha!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi