Gh. Ivănescu. O poveste de iubire de odinioară (X)

Disperat, rănit de respingerea brutală a domnișoarei Viorica Balan și a onorabilului ei părinte, la capătul puterilor, fragilul învățat și glorie națională in spe, face o ultimă încercare de a convinge, redactând trei scrisori separate, una către Viorica, alta către mama ei, doamna Balan, și alta către domnul profesor N. Balan, directorul laboratorului de medicină legală al Universității, patriarhul și stăpânul de necontestat al familiei. Toate cele trei scrisori sunt impecabile ca grafie, ortografie, stil și compoziție. Iritat și disperat, dar încercând din răspuneri să se stăpânească și să se mențină între limitele deferenței formale și ale bunului simț, pasionatul pretendent la mâna domnișoarei Balan reia teme din pledoariile anterioare. Sunt menționate cât se poate de explicit, la limitele suportabilului pentru firile mai „simțitoare”, meritele de cercetător științific deja dovedite de postulant, perspectivele unei cariere strălucite, aprecierile profesorilor și, mai ales, promisiunea solemnă că își va susține teza de doctorat cât se poate de curând. Istoria ne este cunoscută. Suntem către sfârșitul anului 1941, susținerea lucrării de doctorat a lui Gh. Ivănescu va mai întârzia încă vreo 4 ani. În fotografia de mai jos, reproduc coperta acestei lucrări de doctorat, publicată, în regim de urgență, în interiorul BIFR (Buletinul Institutului de Filologie Română „A. Philippide”), dar și ca separatum. Este, de fapt, un tom voluminos, de peste 400 de pagini, atestând o excelentă cunoaștere a subiectului și cu multe interpretări personale! Am reeditat în 2012 acest tom important, Problemele capitale ale vechii române literare.

Întorcându‑ne la tempus narrationis, să remarcăm mai întâi apelul smerit la empatia maternă cu care George se adresează doamnei Balan. Implorările ar fi mișcat și un suflet de gheață! Nu vom ști însă niciodată cum va fi primit mama tinerei fete acest mesaj disperat și de o sinceritate absolută. Fără menționarea datei, scrisoarea adresată de junele învățat doamnei Balan este pusă în același plic pregătit pentru profesorul Balan, dar scrisă pe o foaie separată:

Mult stimată Doamnă,

Vă rog foarte mult și pe Dumneavoastră să-mi ascultați rugămințile pe care le fac mai sus și să-mi redați în felul acesta liniștea sufletească de care am nevoie pentru a-mi lua doctoratul și pentru întreaga muncă ce mă așteaptă. Vă rog să credeți în curăția sufletului meu și în aspirațiile mele către o viață ideală. Îngăduiți domnișoarei să-mi arate și ea mie sentimentele de care o cred însuflețită și toată înțelegerea ei, și, în cazul în care d‑l Profesor nu găsește altă cale pentru a‑mi răspunde la această scrisoare, îngăduiți să o întîlnesc marți dimineața și sfătuiți-o să vie ea însăși la mine atunci cînd o voi întîlni. Vă mărturisesc că am nevoie de aceste lucruri, dacă țineți să am și eu o viață mai fericită, cel puțin de azi încolo. Vă mai rog foarte mult să‑l rugați pe domnul Profesor să nu se opună rugăminților mele.

Vă rog să primiți respectuoase sărutări de mînă și expresia respectului și devotamentului meu.

Gheorghe Ivănescu

În același plic sobru și elegant, pe care l‑am găsit sigilat – așadar neexpediat! – se află și o ultimă pledoarie adresată tatălui. Tonalitatea este sobră, dar cererile sunt clare și argumentele ferme.

21 ianuarie 1942

Mult stimate Domnule Profesor,

Vă scriu și acuma pentru că, cu toate cele ce s’au întîmplat, n’ați produs încă un fapt care să mă despartă pentru totdeauna de domnișoara Viorica și de Dumneavoastră și pentru că, după ce timp după un an și jumătate am crezut cu cea mai mare tărie că mă voi uni pentru totdeauna cu domnișoara Viorica, nu pot să renunț așa de ușor la acest gînd. N’ați vrut să dați niciun răspuns scrisorii mele de la 8 ianuarie, prin care vă rugam să’mi comunicați cînd pot veni la dumneavoastră pentru a vă vorbi unele lucruri. Astăzi vin să vă afirm din nou convingerea mea că domnișoara Viorica este însuflețită pentru mine de sentimentul care trebuie să stea la baza unei căsnicii și vă rog din toată inima să încuviințați căsătoria mea cu domnișoara Viorica. După aproape un an de zbucium, pe care eu l’am dorit altfel, vă rog să mă credeți că’mi vine foarte greu să mai rămîn în starea de astăzi și, dacă într’adevăr și Dumneavoastră și domnișoara Viorica țineți la mine și vreți să’mi dovediți aceasta, vă rog foarte mult să nu mă mai țineți departe de Dumneavoastră. La vîrsta mea și la planurile mele de viață, mi s’ar cere să nu mai am o viață umbrită de dureri și amărăciuni, mai ales din acelea care prin voința oamenilor se pot înlătura. E un lucru care n’ar mai trebui să întîrzie, dat fiind imensitatea materialului și să o spun eu singur, însemnătatea celor ce voi discuta acolo. Avînd posibilitatea să stau în 1934 – 1935 la Paris, și în 1935 – 1937 la Roma, cum de altfel știe domnișoara și desigur și Dumneavoastră, am putut să mă ocup cu problemele fundamentale ale lingvisticii și ale filozofiei, spre care mă îndreptase unii din profesorii mei de la Iași, Philippide și Iordan, și mintea mea, și am putut să le soluționez în majoritatea cazurilor altfel decît au fost soluționate pînă astăzi, și cred că mai just, de multe ori chiar definitiv. Acum mă așteaptă munca enormă pentru comunicarea publică a acestei creații și pentru recunoașterea valorii ei, muncă ce apasă asupra mea ca o datorie neîmplinită. Va trebui să redactez pe de o parte definitiv lucrările de lingvistică și pe de alta să’mi expun în articolele de revistă concepția mea filozofică (tocmai de aceea m’am hotărît să scot împreună cu alții revista „Valori”, despre care i’am vorbit domnișoarei). Va trebui să fac cunoscută cît mai repede intelectualității românești concepția mea științifică și filozofică, dacă vreau să fiu apreciat cum se cuvine și pus la locul care mi se cuvine, și dacă vreau să’mi înlătur atîtea motive de suferință, și mai ales va trebui să’mi dau pînă la Paști doctoratul. Dacă într’adevăr și Dumneavoastră și domnișoara țineți la mine, nu mă împiedicați de la această muncă prilejuindu’mi supărări al căror rost nu pot vedea la un om ca mine, care distinge între ceea ce este lumea și ceea ce ar trebui să fie și și’a pus ca ideal numai pe aceasta din urmă. Muncesc mult și așa, și cred că am întrecut aproape pe toți colegii mei, dar dacă ați înțelege să’mi înseninați viața, aș lucra cu mult mai mult, așa cum ar trebui să lucrez, dată fiind bogăția sufletului meu și chiar energia. Nu mă faceți să cred că dacă aș fi fost mai apropiat de starea mijlocie, aș fi avut mai puțin de suferit. Vă rog să mă credeți că, dacă nu mi’am sfîrșit de redactat teza de doctorat – care de altfel nu e sfîrșită nici acum – la sfîrșitul anului școlar trecut, este din cauza domnișoarei Viorica. Nădăjduiam la început că în toamna trecută m’aș fi putut căsători și aș fi pus capăt zbuciumului care mă împiedica dela lucru și’mi agrava surmenajul de care sufeream, dar iată că starea aceea s’a prelungit cu forme grave pînă astăzi. Fiindcă îmi dau seama că nu pot renunța la domnișoara Viorica, orice voi fi spus și eu pînă astăzi, vă rog foarte mult încă o dată să aveți toată încrederea în sentimentele mele și în caracterul meu și să’mi ascultați rugămințile. Vă rog foarte mult să mă credeți că cele mai mari interese ale mele cer să’mi dau doctoratul pînă la Paști. Pentru a vorbi tot ce trebuie cu Dumneavoastră, vă rog din suflet să’mi comunicați cînd aș putea veni la Dumneavoastră.

Vom reproduce continuarea scrisorii în foiletonul viitor!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași