Grigore Ilisei într-un moment aniversar

Volumul de eseuri, de interviuri şi note de călătorii al lui Grigore Ilisei Pe tărâmurile desfătătoare ale artelor frumoase, proaspăt apărut la Editura Junimea, este un adevărat caleidoscop sau, mai degrabă, un carusel care, în loc de căluţi sau alte figurine, conţine o serie de tablouri şi portrete ale făuritorilor de frumos, carusel ce se perindă prin faţa ochilor noştri într-un ritm când mai lent, specific moldovenesc, când mai agitat, oferindu-ne nu doar un spectacol tonic, cu accente vesele şi triste, ci şi o imagine sintetică, aflată într-o perpetuă metamorfoză, a lumii miraculoase a artelor plastice româneşti, privite atât din punct de vedere al creaţiei propriu-zise, cât şi cel al portretelor pe care autorul le realizează artiştilor plastici din dulcele nostru târg, dar şi din alte colţuri ale ţării.

În tripla sa calitate, de scriitor, reporter şi critic de artă, Grigore Ilisei este preocupat atât de receptarea şi înţelegerea creaţiei plasticienilor cuprinşi în volum, cât şi de înţelegerea mobilurilor şi resorturilor interioare ce determină un artist să-şi urmeze vocaţia, trecând peste orice fel de oprelişti venite din exterior sau din lăuntrul său. Ar mai trebui precizat, legat de profilul său, şi faptul că Grigore Ilisei a fost unul dintre cei mai buni şi echidistanţi preşedinţi ai Filialei Uniunii Scriitorilor din Iaşi. A condus filiala în mod admirabil, fără să caute să profite de funcţie şi să devină scriitor mai mare decât este. Cu nici un fir de păr nu şi-a ridicat statura scriitoricească, Grigore Ilisei ocupându-se de treburile obştii. Nu am putea să spunem acelaşi lucru şi despre alţii. A fost o perioadă când am polemizat cu el. Şi nu numai eu, ci şi alţii. Deşi l-am atacat, Grigore Ilisei nu ne-a pătrat ranchiună. S-a comportat ca şi cum polemica şi micile incidente îşi au farmecul lor într-o viaţă literară agitată. Totul s-a terminat cu o strângere de mâini şi, astfel, din duşmani, am devenit prieteni.

Experienţa sa de reporter l-a împins pe autorul Divanurilor duminicale să meargă fie pe teren, poposind în atelierele pictorilor, sculptorilor, graficienilor, tapiţerilor sau artiştilor fotografi, fie descinzând la expoziţiile organizate în cadrul unor galerii din Iaşi, fie invitându-i pe aceşti creatori să se destăinuie la studio direct în faţa publicului, prin intermediul emisiunii culturale iniţiate de el în cadrul postului de televiziune TVR Iaşi, al cărui director fondator a fost în 1991. În treacăt fie spus, meritul omului de televiziune Grigore Ilisei a fost acela că a contribuit la reclădirea pe temelii noi, moderne, a unei instituţii vechi, Radio Iaşi, desfiinţat în anii dictaturii ceauşiste, lărgindu-i activitatea şi conferindu-i o direcţie editorială bazată pe promovarea valorilor atât din domeniul cultural, academic, cât şi social. Contactele realizate în această perioadă, suprapuse peste cele vechi, i-au oferit lui Grigore Ilisei posibilitatea să realizeze o adevărată radiografie şi să ia pulsul lumii culturale din perioada de tranziţie a societăţii româneşti.

În acest sens, am putea spune că profilurile realizate artiştilor din această carte, percepute mai mult prin prisma părţii pline a paharului, suplinesc şi golurile, neliniştile şi hiatusurile din biografia interioară a fiecărui creator de frumos. O calitate a acestor portrete realizate de Grigore Ilisei constă în faptul că ele nu sunt statice, ci mai degrabă fluide, comportându-se asemenea unor stropi de apă vie risipiţi pe suprafaţa unei mese de biliard zguduită de trepidaţii interioare.

„Scriind – mărturiseşte el – încercam să înţeleg, mai întâi pentru mine, atât mecanismele actului creator, cât şi mirajul pe care-l generează o operă de artă asupra sufletului privitorului. Era un fel de iniţiere, ce s-a împlinit odată cu şansa ce mi s-a hărăzit de a-i cunoaşte pe creatori în atelierele lor, în oficierea cea zămislitoare. Unii mi-au devenit prieteni şi călăuze într-ale artei taine.” Aserţiunea lui Grigore Ilisei nu e o complezenţă adresată artiştilor: ea exprimă un adevăr pe care cititorul îl poate descoperi singur în paginile cărţii.

Grigore Ilisei nu se mărgineşte însă să abordeze doar tărâmul artelor plastice, ci face un excurs cât se poate de pertinent, descinzând şi pe ţărmul magic al fotografiei, cum se întâmplă în cazul artistului fotograf Eugen Harasim. „inginerul electrotehnist”, care „stăpânind bagajul tehnic al fotografiatului”, „a simţit nevoia lăuntrică” de-a da curs unui imbold interior, realizând o serie de portrete actorilor, scriitorilor, pictorilor şi a altor oameni de cultură din urbea Iaşului. Demersul lui Grigore Ilisei în domeniul artei fotografice e un excurs absolut necesar pentru o mai bună înţelegere a mecanismelor şi a pârghiilor ce guvernează actul creator. Dacă în cazul pictorilor, mâna şi ochiul artistului acţionează asupra culorilor, desenului şi pânzei, redând imaginile ce i se sedimentează pe retina, în cazul fotografiei, aparatul înlocuieşte până la un punct ochiul lăuntric al artistului, nu înlocuieşte însă nici unghiul din care acesta priveşte realitatea, nici implicarea sa emoţională. Printr-o metamorfoză neaşteptată, aparatul fotografic se transformă într-un ochi magic al artistului, făcând legătura între lumea fizică şi lumea metafizică, aflată înlăuntru, dar şi în afara realităţii.

Crescut într-o familie cu adânci rădăcini ortodoxe –familie care a prins atât urgiile războiului fiind nevoită să-şi părăsească locurile natale, refugiindu-se în Muscel, cât şi prigoana comunistă; însuşi scriitorul a avut parte de ea, fiind epurat în 1983 din postul de director adjunct de la Radio Iaşi, instituţie suprimată de regim doi ani mai târziu. Grigore Ilisei s-a născut în ziua de 20 noiembrie 1943, la Văleni, nu departe de satul Poiana Mărului din comuna Mălini, unde a văzut lumina zilei şi poetul Nicolae Labiş. În decembrie 1943, la o lună după naştere, familia Labiş, învăţătorii Eugen şi Profira şi cei doi copii, Nicolae şi Margareta, au luat parte la botezul băiatului familiei Ilisei din casa parohială din Văleni. La botez, viitorul scriitor a primit trei nume: cel al Sfântului din calendarul zilei, Grigore Decapolitul, Dragoş, cel convenit de părinţi înainte de naştere, şi Gheorghe, cel adăugat de bunica sa maternă, Ana Zăhărescu. Copilăria lui Grigore Ilisei nu a fost chiar lipsită de griji. În martie 1944, din pricina războiului, mama şi tatăl scriitorului, părintele Ilie, împreună cu o mătuşă din partea tatălui, s-au refugiat în comuna Capu Piscului din Muscel, rămânând acolo până la 1 aprilie 1945. Aceşti ani de pribegie şi-au pus adânc amprenta asupra destinului scriitorului, determinându-l să fie într-o continuă mişcare.

În copilărie, autorul Luptei cu inerţia, Nicolae Labiş l-a ţinut pe genunchi pe Grigore Ilisei, şi acesta e un fapt care nu se uită. Labiş avea 8 ani în momentul când s-a născut Grigore Ilisei. Din câte am aflat scena s-a petrecut chiar în timpul botezului.

Trebuie să spunem că ambele familii, şi familia Labiş, cu excepţia tatălui lui Nicolae, care era pe front, şi familia Ilisei s-au aflat în refugiu în aceeaşi zonă: Câmpulung-Muscel. Cunoscând exilul, legătura dintre familiile Ilisei şi Labiş a devenit mai strânsă. Nimeni însă nu bănuia atunci care va fi destinul lui Nicolae Labiş, cu atât mai puţin cel al lui Grigore Ilisei. Labiş încă nu-şi dobândise statura de poet, iar Grigore Ilisei abia începe să gângurească. Însă după sfârşitul dramatic şi prematur al autorului Luptei cu inerţia, scena aceasta a căpătat o dimensiune legendară, pecetluind, într-un fel, destinul de scriitorul al lui Grigore Ilisei. Cel puţin, aşa cred eu.

Însă bunul său simţ şi modestia care îl caracterizează l-au determinat pe scriitor să treacă mult timp sub tăcere acest episod legat de biografia sa. Ca şi în cazul conducerii breslei scriitoriceşti, Grigore Ilisei nu caută să aducă în lumina rampei faptele sale; el vorbeşte despre ele cu discreţie, pe un ton cât se poate de firesc, cu şarm şi autoironie, şi doar atunci când e somat s-o facă.

Atmosfera plaiurilor natale şi ritualurile văzute în copilăriei au determinat ca ochiul de scriitor şi de reporter al lui Grigore Ilisei să încerce să descopere icoane şi odăjdii de lumină, precum şi misterul creaţiei, în orice loc şi-n orice timp. Pentru el, atelierul unui pictor se aseamănă cu un altar ai cărui pereţi sunt împodobiţi nu cu icoane, catapeteasmă, candele sau cruci, ci cu tablouri.

Iată de pildă, cum descrie Grigore Ilisei atelierul pictorului Valeriu Gonceariuc: „În atelierul meşterului faur e devălmăşie parcă dintr-o potcovărie. Un talmeş-balmeş fermecător. Se amestecă într-o dezordine anume potrivită tablouri, pe care culoarea încă nu s-a uscat, cu altele isprăvite şi stivuite la întâmplare. Sunt megieşe cu mulţime de rame, şasiuri, pensule şi cutii de culori… În acest iarmaroc sui generis vechiturile dezvăluie nebănuite splendori, fie că e vorba de piese de sculptură, de calcinate fragmente scheletice de cabaline, de câte un cap ca de balaur, de mobilier bătrân. În mijlocul încântătoarei babilonii tronează la o mescioară meşterul… În faţă şi într-o parte, mai de-a hăisa, e şevaletul cu lemnul pătat şi buburuzat de stropii de culoare. În absenţa prietenilor aşteptaţi la ospăţ, dar care nu vor întârzia să apară, pictorul îşi pofteşte personajele din tablouri să-i stea alături, să-i ţină isonul.” Şi apăsând pe aceeaşi notă, scriitorul continuă să prezinte într-un stil cât mai plastic, nu lipsit de nota specifică de umor, atmosfera de vrajă a locului în care îşi desfăşoară jocul magic acest artist solitar, amabil şi tandru cu ceilalţi, hâtru faţă de el însuşi, desprins parcă din paginile prozelor sadoveniene, pictorul Valeriu Gonceariuc: „Intrând în odaie mi se pare chiar că-i văd pe urâţii de pe pânze aşezaţi de o parte şi de alta a născocitorului lor. (…) Şezând la mescioară, flancându-şi părintele, personajele parcă nu se mai încarcă de lumina cea misterioasă ce inundă suprafeţele colorate şi nici de vraja sub semnul căruia există în mirabilele tărâmuri zugrăvite. Scânteiază din siluetele lor de idoli bătrâni străluminarea ce pulsează din privirile mereu uimite ale plăsmuitorului, pictorul Valeriu Gonceariuc. S-au cuprins, nu doar în veşmânt, cu puritatea şi bunătatea întipărite pe chipul zugravului de subţire.”

Mă opresc deocamdată cu relatarea aici nu înainte însă de-a semnala cititorilor că duminică, acest om remarcabil al cetăţii Iaşilor, Grigore Ilisei, a împlinit frumoasă vârstă de 80 de ani. Măcar încă 80, maestre!

Nichita Danilov este scriitor şi publicist