Guvernări printre crize (II)

La ora încheierii acestui text, delegaţiile PSD şi PNL au început discuţiile în vederea constituirii unui guvern de mare coaliţie, la care să participe şi UDMR. Se pare că există, de ambele părţi, o accentuată dorinţă de compromis, însă nu este indicat să considerăm deja rezolvată o problemă ce se menţine foarte, foarte complicată. Aşadar, pentru moment avem doar disponibilitatea celor două principale partide parlamentare de a configura o guvernare comună. Aceasta ar trebui să fie una de criză (sau, mai bine zis, „de crize”), dar, totodată, ar urma să fie suficient de îndelungată pentru a oferi societăţii stabilitate şi pentru a promova dezvoltarea. Sau, cel puţin, aşa sună discursurile oficiale ale negociatorilor.

Ne întoarcem, aşadar, la întrebarea de săptămâna trecută: ce noutăţi, ce lucruri interesante şi utile ne transmit evoluţiile recente, aparent haotice, ale procesului politic românesc? În primul rând, a fost contrazisă cumva intuiţia menţionată la sfârşitul primei părţi a acestui articol (publicată săptămâna trecută), în sensul că, în prezent, clasa politică românească este incapabilă să genereze un guvern cu suficientă legitimitate pentru a conduce, în adevăratul sens al cuvântului, societatea?

Bine ar fi ca ea să fie infirmată. În definitiv, s-ar putea spune, PSD şi PNL sunt partide între care diferenţele nu sunt de fond, ci de nuanţe. Ambele sunt partide catch-all („prinde-tot”), în sensul că încearcă să capteze sprijin din mai toate segmentele sociale, fără a lăsa principiile ideologice să le ţină departe de roadele puterii. Şi unul, şi celălalt includ reţele formate din administratori, oameni de afaceri şi alte persoane influente social, între care există şi noduri comune, şi mari asemănări de stil – totul pentru o cât mai bună exploatare a beneficiilor guvernării, la diversele ei paliere. În mod normal, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul USL, în perioada 2012-2014, o coaliţie de acest gen ar putea conta pe un sprijin social difuz, tăcut, dar puternic.

Dar, dacă vorbim de „adevăratul sens” al conducerii, ar trebui să avem în vedere şi capacitatea de a genera schimbare. Nu putem trece în revistă, acum, principalele întârzieri, decalaje sau erori de direcţie ce afectează România: pandemia le-a evidenţiat dramatic pe unele, dar lista este lungă. Va putea o mare coaliţie PSD-PNL, presupunând că ea se va concretiza printr-un guvern, să îndrepte statul (şi societatea) pe o astfel de direcţie? Pentru că doar astfel s-ar justifica referirile neoficiale la cei şapte ani de pace şi concordie între cele două partide. Sigur, gestionarea banilor europeni, cu toate beneficiile pentru reţelele politice amintite mai sus, reprezintă un stimulent demn de luat în seamă şi, pentru mulţi militanţi, linguriţa de zahăr ce însoţeşte doctoria amară a pactizării cu fostul inamic. Dar, spre deosebire de epoca USL (cu precădere, de faza ei timpurie), acum nu există armonizarea creată în perioada de opoziţie şi mai ales prin participarea la alegeri pe liste comune. Cât timp le va lua celor două formaţiuni să-şi dezvolte politici convergente în domeniile în care guvernarea chiar trebuie să însemne conducere – de la energie la pensii, de la infrastructură la sănătate şi aşa mai departe?

Nu în ultimul rând, cât de bine vor reuşi cei doi principali parteneri să-şi menţină disciplina internă, pe parcursul eventualei colaborări? Evident că PNL va avea probleme mai mari, fiind de aşteptat şi plecări din partid, şi reacţii ostile printre susţinători, dar nici social-democraţii nu stau chiar pe roze. Înţelegerea nu va evolua deocamdată înspre modelul din perioada guvernării USL, când PSD îşi manifesta superioritatea în spatele unei egalităţi politicoase, pentru că PNL este asociat cu şeful statului. În timp, însă, dacă se va ajunge la prelungirea colaborării, probabil că procentele vor dicta raportul de forţe. Oricum, pe termen scurt, liberalii ar trebui să fie foarte atenţi la doleanţele electoratului lor orientat către politici, pentru că pe cel orientat spre valori le va lua foarte, foarte mult timp să-l împace. 

Aşadar, presupunând că se va ajunge la o mare coaliţie PSD-PNL, va rezulta un guvern capabil să-şi ofere o marjă de legitimitate prin utilizarea banilor europeni şi printr-o abordare mai raţională şi mai fermă în privinţa politicilor anti-pandemie. Dar temeliile sunt fragile, în primul rând pe latura PNL, al cărui electorat auzise cu totul altceva în campanie. Aceasta va face dificilă angajarea în proiecte politice majore şi, în sens larg, actul de conducere a societăţii. Vom vedea, desigur, în zilele şi săptămânile ce urmează, dacă cele două partide vor găsi măcar resursele pentru a forma o echipă care să administreze, cât de cât, crizele prezentului.