Id-uri şi parole

Înainte de pandemie mai era cum era, aveai timp să respiri, lucrurile evoluau într-un ritm relativ acceptabil, mai mirosea un pic a stabilitate cât de cât, dar pandemia a pus gaz pe foc, totul a căpătat viteză, iar azi, după ce ne-am trezit încă în viaţă, scăpaţi de virusul ucigaş ne aflăm în situaţia în care trebuie să ne luptăm pentru supravieţuire cu avalanşa digitalizării, a IA-ului şi a tot ce e legat de astea.

Cel mai uşor se vede schimbarea în şcoală, asta apropo şi de greva angajaţilor din învăţământ care tocmai a fost „suspendată”. Înainte de Covid se mai găsea încă prin cancelarii catalog clasic, din hârtie, copiii încă mai aveau carnete de note, temele încă erau scrise pe caiete. Astăzi însă aproape totul e schimbat.

Într-una din zilele trecute a venit soţia, care e profesoară, de la şcoală, turbată de nervi şi extenuată după ce încercase mai bine de 8 ore (!!!) să încheie mediile la clasa unde este dirigintă. În mod normal, dacă era pe stilul vechi, totul s-ar fi terminat într-o oră, două, cu calcule simple făcute pe un calculator de buzunar ori pe telefon, dar azi, în era digitală, lucrurile nu mai sunt atât de simple pentru că platforma pe care trebuie trecută întreaga situaţie este un labirint plin de capcane şi de drumuri închise unde, dacă un singur element lipseşte, nu poţi face absolut nimic.

Asta e încă o dovadă a faptului că totul în ţara asta e lăsat la voia întâmplării, ori e făcut de mântuială. Profesorii au fost nevoiţi practic peste noapte să devină alfabetizaţi informatic de la sine putere. Şi nu e o glumă, e cât se poate de serios. Şi trist în acelaşi timp, pentru că există extrem de mulţi care habar nu au cu ce se mănâncă un computer, iar guvernul a fost mai preocupat de alte lucruri decât de gestionarea corectă a acestei probleme. Ei trebuie să se înscrie într-o platformă impusă de minister, unde să îşi treacă notele, absenţele şi să îşi încheie mediile. Totul a trecut din plan fizic în cel virtual aproape de la o zi la alta, şi cum să nu fie asta bulversant?

Să spunem că într-o ţară organizată acest lucru ar fi fost unul uşor de dus la îndeplinire şi spre beneficiul tuturor, pentru că, nu-i aşa, digitalizarea uşurează munca tuturor, teoretic vorbind e mult mai simplu să dai câteva click-uri şi să tastezi câteva cuvinte pentru a obţine rezultate pe care altă dată trebuia să le calculezi cu un calculator „de mână” sau chiar pe o ciornă cu creionul, în stilul „old school”. Dar nu e aşa, pentru că ne aflăm în România unde NIMIC nu e simplu. Chiar nimic. Dacă într-o ţară normală s-ar fi organizat în prealabil cursuri de formare pentru profesori unde aceştia să fie instruiţi ce trebuie să facă, să o ia de la zero, dacă era nevoie, să se familiarizeze cu toate aspectele legate de folosirea computerului şi a aplicaţiilor necesare, iar apoi să treacă la practică, la noi totul e în stilul heirupist şi haotic, cu multă energie consumată degeaba, cu nervi, încurcături, certuri şi tot tacâmul.

Nu ştiu câţi au cunoştinţă de acest lucru, dar în sistemul şcolar românesc funcţionează un subsistem bazat pe tot felul de interese financiare şi politice care îşi impune propriile reguli ce nu au nimic în comun cu legile educaţiei sau cu educaţia în sine. De exemplu, există nişte manuale oficiale după care ar trebui să înveţe elevii, dar, şi e un mare „DAR” aici, în paralel sunt distribuite şi folosite aşa-numitele „auxiliare” care, de cele mai multe ori, sunt mai bune şi mai importante decât manualele oficiale, ceea ce te pune pe gânduri: nu cumva manualele oficiale sunt făcute în mod deliberat proaste ca să dea undă verde auxiliarelor? Acestea din urmă trebuie cumpărate separat şi independent de către elevi, sunt legale şi sunt produse de diverse companii şi edituri private care, evident, fac profituri de pe urma lor. De ce? Pentru că de aia… Am aflat că mulţi elevi nici nu deschid manualul oficial, lucrează doar de pe auxiliare.

În acelaşi timp, există şi în mediul virtual o lume paralelă celei oficiale. Tot cu iz financiar, şi aşa mai departe. De exemplu, unele şcoli din Iaşi folosesc pentru evidenţă şcolară platforma care se numeşte ADSERVIO, iar altele una care se cheamă ADMA. Nu m-ar mira să existe unele diferite prin celelalte zone, e o libertate totală şi prost înţeleasă pe de-a-ntregul. Fiecare platformă are particularităţile, minusurile şi plusurile ei la care profesorii se uită ca mâţa-n calendar. Nu ştiu cine hotărăşte alegerea platformei, dar sunt sigur că toate acestea implică, la fel ca şi cu auxiliarele, nişte interese financiare ori politice în spate, altfel nu e decât o dovadă de inconştienţă sau prostie pură pe care eu refuz să le iau în considerare. Adică prefer să cred că e hoţie decât prostie, mă simt eu mai împăcat…

Acum, când totul tinde spre un sistem unic, spre centralizare, românii noştri nu se pot abţine şi merg spre diversificare. Nu cred că am văzut vreodată profesori mai indignaţi, mai nervoşi, mai frustraţi decât în zilele de pandemie şi după ce aceasta a luat sfârşit, şi nu din cauza bolii respective, ci din cauza piedicilor pe care le întâlneau în gestionarea întâlnirilor online, a numeroaselor sarcini pe care trebuiau să le îndeplinească în mediul virtual plin de semne de întrebare şi de întreruperi de semnal, şi pentru care nu erau pregătiţi. În plus, platformele despre care e vorba nu erau făcute în aşa fel încât să fie uşor de accesat şi de folosit, ci pentru persoane cu nivel de cunoştinţe cel puţin mediu în IT.

La sfârşitul acestui an şcolar au fost momente în şcoli în care profesorii au stat efectiv la cozi ore întregi în faţa calculatoarelor din unităţile de învăţământ sau în spatele responsabilului tehnic al unităţii, pentru a-şi încheia situaţia, şi nu din cauza grevei, ci pentru că sistemul cataloagelor online e pur şi simplu prost gândit. Dacă în cazul catalogului clasic din hârtie, mai puteai să găseşti soluţii, ce poţi face în faţa unui ecran care nu îţi dă voie să treci o notă, să motivezi o absenţă ori să închei o medie din motive cunoscute doar de inginerul de sistem sau nici chiar de el?

Ţin minte că în primele zile de şcoală din pandemie am fost informaţi de profesori că trebuie să înscriem copiii şi să ne înscriem şi noi, părinţii, într-una dintre platformele amintite mai sus „agreate” de şcoală. |sta e cuvântul la modă acum pentru ceva care ţi-a fost impus de sus din motive secrete. În traducere liberă înseamnă de fapt: „firma care asigură un parandărăt consistent (profit ilegal) politicienilor implicaţi ori acoliţilor interesaţi ai acestora”. La fel cum a fost cu firmele de măşti, dezinfectanţi ori tabletele în pandemie. Pentru a face acest lucru trebuia un cont cu nume şi o parolă. Având doi elevi a trebuit să facem 4 conturi, două pentru ei şi două pentru noi, fiecare cu numele lui de utilizator şi parolă distinctă. Nici nu mai ştiam care cont era al cui. Notasem totul pe un caiet (tot hârtia e trainică) dar nu mai găseam caietul! Eram pierduţi în „id-uri” şi parole până în gât şi nu puteam afla altfel situaţia copiilor pentru că totul e secret. Altă dandana şi cu secretizarea asta, nimeni nu trebuie să ştie ce note au colegii lui…

Înţeleg că este „moda” digitalizării, dar haideţi să facem ceva să nu o transformăm în „nebunia” digitalizării din care să iasă doar pacienţi pentru spitalele de boli mintale. 

Briscan Zara este scriitor şi publicist