Identitate personală, identitate etnică, identitate naţională (I)*

Preacuvioşi părinţi, stimaţi colegi, dragi colegi mai tineri, dacă aş răspunde la toate întrebările puse în discuţie de domnul Preda, moderatorul discuţiei noastre, aş depăşi cu siguranţă toate limitele de timp acceptabile. De aceea, mă voi rezuma să enunţ doar o serie de concluzii la care am ajuns, reflectând în ultimele zile asupra acestei tematici. Mai întâi vreau să subliniez că ipoteza mea centrală este aceea că că limba nu este unul din elementele identităţii unui individ sau a unui grup uman, ci este, cred, singurul element stabil, mai mult, singurul element necesar şi indispensabil pentru conturarea unei identităţi, fie aceasta individuală sau a unui grup. Pare riscantă această ipoteză, de aceea voi încerca să argumentez ca un filolog, pentru că acesta pare să fie rolul care mi-a fost mie prescris aici. Unele din ideile mele le voi enunţa în formă interogativă, fiindcă, se ştie, a‑ţi pune întrebări corecte este pasul cel mai sigur ca să porneşti la cunoaşterea unui fenomen sau a unui obiect.

Vă invit mai întâi să facem un mic exerciţiu etimologic: identitas desemnează în latină un concept abstract, care vine de la un pronume, pronumele de identitate idem, şi înseamnă „faptul de a fi tu însuţi, ceea ce te defineşte pe tine însuţi ca atare”. Dacă lucrurile stau aşa, rezultă că – şi aceasta este ipoteza mea de lucru şi reperul pe care mi‑am propus să-l argumentez – de fapt, identitatea este o chestiune personală. În absolut, nu există o identitate germană, domnule Preda – încerc să vă provoc, fiindcă a dezbate înseamnă a ne provoca reciproc şi a încerca să răspundem la provocări! – după cum nu există nici o identitate românească, cu atât mai puţin una kosovară sau ardelenească şi aşa mai departe. Mă situez, evident, la nivelul conceptual cel mai abstract. Există însă în mod evident identitatea mea ca persoană. Exist eu, care am această identitate de sine (cartezianul „cogito, ergo sumˮ reprezintă baza acestui raţionament!), cel care port acest nume, care posed această memorie, care am aceşti părinţi, cel care am o anumită experienţă, o anumită memorie etc. Identitatea mea ca persoană îmi este conferită de faptul că îmi formulez toate aceste gânduri în limba română. Sigur, există momente când constat că identitatea mea intră în contact, în interferenţă, într-un fel de colaborare, într-un fel de armonie sau într-un fel de atracţie convergentă cu alte identităţi asemănătoare cu a mea. Convenim ca suma acestor identităţi personale să o numim identitate gentilică, tribală, etnică, regională, naţională etc. Dacă, la un moment dat în istorie, intervine organizarea într‑un stat a unei mulţimi, a unei comunităţi regionale sau lingvistice, sentimentul apartenenţei la respectiva structură politică îl numim conştiinţă naţională. Din acel moment începem să vorbim despre „ţara mea/ a noastrăˮ sau „patria mea/ a noastrăˮ.

În ceea ce mă priveşte, eu concep identitatea mea ca pe ceva mai degrabă concentric şi difuz, adică simt cu tărie că am ceva în comun cu părinţii mei, cu rudele mele, cu oamenii din satul meu şi din regiunea de unde vin litoralul dobrogean al Dunării… Atunci când, plecând din regiunea natală, am venit şi m‑am stabilit aici, la Iaşi, în Moldova, a trebuit să-mi asum şi alte elemente de identitate, să le spunem „moldoveneştiˮ. În şcoală, la toate nivelurile de vârstă, mi s‑a indus convingerea că trăiesc într‑o ţară anume, România, şi sunt cetăţeanul unui stat cu acelaşi nume. Nu‑i mai puţin adevărat că, la vârsta maturităţii, am constatat că am elemente comune cu profesorii şi cu colegii mei de şcoală, apoi de facultate, determinate de comunitatea de interese profisionale şi de o sumă de valori şi criterii specifice, că aparţinem, cu alte cuvinte, intelectualităţii. Pe de altă parte, constat, la vremea potrivită, că am elemente identitare comune cu prietenii mei francezi, austrieci sau germani, cum ar fi conştiinţa că suntem toţi europeni, că avem o memorie istorică comună, repere şi criterii etice şi filosofice asemănătoare sau identice. Aceste componente identitare mai speciale nu le am cu, să zicem, vecinii mei de bloc sau de cartier, chiar dacă vorbim, în aparenţă, aceeaşi limbă. Spun „în aparenţăˮ pentru că de fapt, vorbim „limbiˮ diferite, mai precis idiolecte sau varietăţi distincte ale limbii române. Stau atunci şi mă gândesc, este „identitatea româneascăˮ ceva omogen şi unitar? Face parte conştiinţa europenităţii din sentimentul de sine al fiecărui român? Sigur că face parte, dar numai la unii dintre noi. Care sunt elementele comune între identitatea mea şi identitatea celor două bunici ale mele, ţărănci dintr‑un sat de pe malul dobrogean al Dunării, urmaşe la a doua generaţie ale mocanilor colonizatori ai teritoriilor dintre Dunăre şi Mare, care nu au ieşit niciodată din satul lor? Există cu siguranţă componente diferenţiatoare şi faţă de proprii lor soţi, bunicii mei, care au făcut primul război mondial, au cunoscut români din alte regiuni, cu un fel diferit de a vorbi limba comună. Tata mare, de exemplu, bunicul patern, şi‑a însuşit convingerea că a fost o datorie patriotică şi de onoare să fi luptat la Mărăşeşti şi la Oituz. Apoi, imediat după terminarea războiului, şi‑a continuat serviciul militar în regimentul de grăniceri, încartiruit într‑o tabără militară plasată pe şesul Bahluiului, a aflat că Iaşul are în centru, în faţa Mitropoliei, un palat care se cheamă Roznovanu, unde funcţionează primăria, a asculta discursul Regelui Ferdinand, prin care li se promitea ţăranilor că vor primi pământ etc. A căpătat deci elemente noi, diferenţiatoare, ale conştiinţei de sine, aşadar şi o identitate sensibil diferită de a soţiei sale. Datorită admiraţiei, iubirii şi solidarităţii familiale, copilului care am fost i‑au fost inoculate toate aceste elemente identitare, oarecum exterioare şi contextual-istorice.

Diferenţa de identitate este încă şi mai mare între cel care scrie aceste rânduri şi mama mare Vasilchia, deşi o cantitate apreciabilă şi greu de definit din propria mea conştiinţă de sine s‑a modelat organic în preajma ei, în prima copilărie, preluând de la ea un fel de a vedea lumea, elemente de gestică, automatisme de expresie verbală etc. Asta ca să nu mai vorbesc de proprii mei părinţi, a căror amprentă asupra identităţii mele este foarte pronunţată şi indelebilă. Vorbind de această identitate comună cu ai mei, am menţionat prezenţa unor automatisme de limbaj comune. Prin aceasta, am revenit la enunţul primar al intervenţiei mele, când am afirmat că limba este elementul, dacă nu unic, în orice caz esenţial şi necesar al unei identităţi, să-i spunem aşa, „colective”? Mai întâi, lucrul acesta ni‑l arată, după cum anticipam, ca să vorbim în termeni cartezieni, evidenţa. Aşa stau lucrurile pentru noi şi punctum, pentru a mă exprima ca învăţaţii ardeleni de acum două veacuri, cei care „au inventat”, de fapt, componenta romanică şi occidentală a identităţii noastre moderne. Ca să fie însă credibilă şi pentru ceilalţi, afirmaţia trebuie însă şi argumentată. Iar calea cea mai sigură pentru a formula argumente valabile, repet, este interogaţia. Ne vom pune aşadar câteva întrebări adecvate. (Va urma)

*Textul de faţă reprezintă prelucrarea unei intervenţii pe care autorul a avut‑o în dezbaterea cu tema „Există o identitate românească?”, din cadrul Simpozionului „Dumitru Stăniloae” organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei la 9 mai 2018. O parte din mărcile oralităţii au fost păstrate.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi