Identitate personală, identitate etnică, identitate naţională (II)*

Convenim aşadar că limba română este acea entitate spirituală pe care toţi românii o avem în comun şi care marchează identitatea noastră colectivă! Se pun însă imediat o serie de întrebări: Ce este o limbă? Şi apoi, dacă vorbim de limba română, este legitim să ne întrebăm în continuare: Ce este, de fapt, limba română? Şi apoi: Care limbă română? Limba aulică a intelectualilor rafinaţi sau jargonul rudimentar al multora din politicienii de astăzi? Limba română a marilor scriitori sau idiomul umil şi simplificat pe care îl întrebuinţăm în dialogul cu precupeţele din piaţă? În realitatea faptelor, fiecare dintre noi vorbim în mod potenţial mai multe „limbi româneştiˮ, sau, ca să ne exprimăm mai precis, deţinem competenţa mai multor varietăţi ale limbii pe care o numim generic „limba românăˮ. Pe de altă parte, limba nu este un instrument ca oricare, aşa cum învăţăm la şcoală şi o repetăm mecanic: „Limba este un instrument care se prezintă ca un sistem de semne, cu ajutorul cărora comunicăm între noi.” Ceva adevăr se află şi în această formulă empirică şi curentă. Altfel spus, limba este un fel de instrument, un organon, cum spuneau filosofii greci, dar ea este în acelaşi timp infinit mai mult decât aşa ceva. Limba este, în realitate, mediul în care se scaldă conştiinţa fiecărui individ, este modul său de a se situa în existenţă şi în raport cu ceilalţi.

Nu este acum momentul să intrăm în detalii de filosofie a limbajului, dar, sintetizând, voi evoca un celebru principiu heideggerian: „limba este casa fiinţeiˮ (das Haus des Seins). Noi locuim în limbă, ea ne cuprinde pe noi toţi, tot timpul, asemenea unui mediu amniotic. Limba nu poate fi definită ca o unealtă oarecare, pe care o punem de‑o parte, inertă, după ce ne‑am folosit de ea, cum ar fi o sapă, o lance sau un automobil. Această idee atât de limpede şi simplă i‑a trecut prin minte şi lui Mihai Eminescu, când scria pe o pagină din manuscrisele sale că, parafrazez, nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Mă ocup de ceva vreme cu textele despre limbaj ale ilustrului gânditor Hans‑Georg Gadamer (1900‑2002), cu gândul de a alcătui o culegere, în româneşte, din lucrările sale de filosofie a limbajului. Acest mare filosof spune nu doar că limba este cea care ne stăpâneşte pe noi, dar îşi are şi favoriţii ei! Asemenea unei zeiţe supraterestre, dacă vrea ea să favorizeze pe unii dintre noi, ne permite să fim poeţi, ne permite să avem străluciri de expresie şi viziuni unice, dar numai dacă vrea ea! Noi nu putem sili limba să se supună voinţelor noastre!

Exprimându‑ne analogic şi metaforic, aşa stau lucrurile în esenţa lor eternă. Văzută însă din perspectivă istorică, limba este şi ea, ca şi noi înşine, o fiinţă „trecătoare şi coruptibilăˮ (Sf. Augustin), deoarece este creaţia unei comunităţi istorice date şi este supusă schimbării permanente. De asemenea, la fel cum fiecărei limbi i se poate delimita un început în istorie, tot aşa ne putem imagina şi dispariţia sa! De altfel, o limbă nu dispare total, ci se transformă în altă limbă. Când spunem că o limbă este „moartă“, ne gândim că nu mai există niciun vorbitor al acelei limbi. În realitate, marile limbi de cultură, cum au fost egipteana, caldeeana, ebraica, greaca sau latina, continuă să existe prin textele care au fost produse odinioară. De aceea, putem spera că şi limba română, deşi nu este limba unei culturi cu vocaţie universală, va supravieţui prin operele scrise ale scriitorilor, gânditorilor şi oamenilor de cultură care au contribuit la şlefuirea şi rafinarea ei în timp.

Ceea ce vreau să spun prin aceste digresiuni este că identitatea nu este numai o chestiune individuală şi funcţională, ci şi una istorică şi trans‑individuală. Credeţi oare că identitatea mea de astăzi este aceeaşi cu identitatea anonimului meu strămoş, păstorul valah de acum şapte‑opt sute de ani, care vorbea deja o limbă, în care, probabil, ne-am fi înţeles foarte bine şi ne‑am fi recunoscut ca membri ai aceleiaşi ginţi? Adresându‑mi‑se mie, el nu ar fi trebuit să facă un efort special, vorbind în unicul mod pe care îl ştia. Eu, în schimb, ar trebui să fac efortul să renunţ la neologisme, să renunţ la tot ceea ce am câştigat prin educaţie şi prin şcoală, după secole de evoluţie culturală. Dincolo de acest nucleu identitar care este limba română credeţi că identitatea noastră ar mai avea multe în comun? Sunt convins că, la fel cum eu nu aş fi înţeles prea multe din misteriosul tezaur al ştiinţei lui păstoreşti, la fel nici el nu ar fi avut habar de limba lui Cicero şi a lui Vergilius, ca şi de existenţa protopărintelui nostru comun, Bădica Troian.

Mă mai întreb: Ce identitate etnică avea Vasile Lupu, voievod al Moldovei, ctitorul Trei Ierarhilor, care era albanez la origine? Sau ce identitate etnică sau naţională avea Sfântul Antim Ivireanul, georgian din îndepărtatul Caucaz, cel care a turnat în limba română nemuritoarele ectenii ale Sfintei Liturghii?! Preacucernici părinţi, doamnelor şi domnilor, puţini dintre noi ştiu că ceea ce ascultăm noi participând la Sfânta Liturghie, zilnic, sau măcar duminica, în biserică, a ieşit de sub pana lui Antim Ivireanul. Probabil că pe vremea lui nu i‑a trecut nimănui prin cap să îl întrebe: „Eşti român?”, sau „Ai dreptul tu, un străin, să slujeşti pe româneşte Sfintele Taine?ˮ

Revin la întrebarea centrală. Convenim cu toţii că limba este elementul nostru comun, este miraculoasa creaţie colectivă care ne leagă şi ne ţine laolaltă, configurându‑ne identitatea. Dar care limbă? Îi spunem generic limba română şi, pentru a afla ce este această limbă, apelăm la un tratat de romanistică unde citim: „Limba română este o limbă romanică, cea mai importantă reprezentantă a romanităţii orientale, formată în fostele provincii romane Moesia, Illyria, Dardania, Panonia şi Dacia şi vorbită azi de aproximativ 25.000.000 de persoane în actualele state România, Moldova, Bulgaria, Grecia, Serbia, Ungaria şi Ucraina, precum şi într‑o numeroasă diaspora, a suferit următoarele influenţe etc., etc.”. Dacă reflectăm însă mai atent, vom constata că limba română la care ne gândim în primă instanţă este limba română literară, pe care o învăţăm în şcoală, pe care o cultivăm şi o socotim forma cea mai corectă şi mai expresivă a limbii comune. (Va urma)

*Textul de faţă reprezintă prelucrarea unei intervenţii pe care autorul a avut‑o în dezbaterea cu tema „Există o identitate românească?”, din cadrul Simpozionului „Dumitru Stăniloae” organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei la 9 mai 2018. O parte din mărcile oralităţii au fost păstrate.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi