Idile şi idile

*

Poţi să te spovedeşti sau să te cununi şi în faţa unui copac sau în faţa unor pietre ridicate în deşert, îmi spunea adesea poetul Mihai Ursachi. Eu însumi am făcut-o, adăuga el.

Într-adevăr, magistrul Ursachi nu minţea. La scurt timp după ce fusese mazilit de la direcţia Teatrului Naţional din Iaşi – asta se întâmplat în perioada restauraţiei lui Ion Iliescu la începutul anilor nouăzeci – Mihai Ursachi a avut o scurtă aventură, din câte am înţeles, cu distinsa doamna Stela Covaci, trecută şi ea prin puşcăriile politice, cu care, de altfel, Mihai Ursachi s-a şi căsătorit în taină, şi asta fiindcă aşa îi era obiceiul şi fiindcă aşa îi ceruse şi distinsa doamnă Stela. Galant din fire, autorul Poemului de purpură, nu i-a putut refuza dorinţa. Desigur, cununia a avut loc într-un crâng, poetul şi iubita sa „punându-şi pirostriile” nu în faţa unui preot, ci în faţa unui paltin împodobit de toamnă. A fost o nuntă simbolică, un joc cosmic de-a v-aţi ascunselea şi de uitare a propriilor vârste şi identităţi.

Şi nu era prima dată când Mihai Ursachi făcuse asta.

Cu Stela ceremonia s-a desfăşurat când umerii poetului erau împovăraţi de ani. Dar alte logodne şi alte mariaje avuseseră la o vârstă tânără.

Poetul obişnuia să jure credinţa femeilor iubite, împodobindu-le creştetul cu flori, în pădurea Ciricului sau în pădurea Bârnova, fie primăvara când copacii erau împodobiţi cu flori, fie toamna, când mestecenii şi paltinii arătau ca nişte preoţi îmbrăcaţi în odăjdii scumpe.

„Mariajul” cu distinsa doamna Stela, care era mai în vârstă decât Mihai Ursachi cu 6 ani, nu a durat mult. Poeţii s-au despărţit paşnic, fără regrete. Probabil tot în faţa unui paltin sau a unui alt copac.

După epoca Ursachi, pentru doamna Stela a urmat epoca Cezar Ivănescu. Ceea ce i-a apropiat pe cei doi a fost dragostea pentru poezia lui Nicolae Labiş. Pentru Cezar Ivănescu, autorul Luptei cu inerţia era ca un zeu. Or, pe zeu îl cunoscuse îndeaproape, în perioada studenţiei sale, şi distinsa doamna Stela. Cezar Ivănescu voia să afle cât mai multe amănunte despre viaţa şi moartea lui Nicolae Labiş. Poate că voia să ştie şi cum iubea poetul din Mălini. Ambii poeţii, liderii generaţiei lor, erau atraşi de distinsa doamna Stela, una dintre pasibilele iubiri ale lui Labiş, încercând să-şi măsoare talentul poetic şi potenţa cu idolul generaţiei poetice şaizeci.

Cu ceva vreme înainte, probabil din aceleaşi motive, o făcuse şi Nichita Stănescu, care se îndrăgostise după tragică moarte a autorului Primelor iubiri de Doina Ciurea, prima iubită a poetului de la Mălini. Iubirea dintre cei doi s-a soldat cu căsătorie oficială, dar care a fost mai mult formală, Doina Ciurea având o atitudine sfidătoare faţă de Nichita.

De fiecare dată când mă gândesc la idila lui Ursachi cu Stela Covaci, dar şi la idila târzie a Stelei Covaci cu Cezar Ivănescu, sau la dragostea lui Nichita Stănescu faţă de Doina Ciurea, îmi vine în minte poezia Nunta, scrisă de magistrul Ursachi, în vremea, după cum mărturiseşte el, era pelican: „Şi iată acum mă prezint/ pentru nunta ce nu poete fi amânată./ Port semnul cel alb, pirostrii de argint/ Şi sub pirostrii cele şapte stigmate…// Ştiu, ştiu e foarte târziu/ dar parcă n-a fost niciodată.// Am comandat pentru toţi cei prezenţi veselie/ la gheaţă, fiindcă aşa datorie/ ne împlinim doar odată în viaţă/ şi pe vecie.// Ce are a face că Preotu-i orb,/ când toţi cei de faţă în frunte cu nunii/ se pişcă de buce şi râd ac nebunii.// În fine, în fine, totul e bine,/ însă mireasa nu are corp.// Mireasă, mireasă ce fel de coasă/ E aceea la tine?”

Ce oameni, ce vremuri!

*

„Nu am un alt trup, pentru că trupul meu e chiar poezia”, spune foarte frumos Mihail Gălăţanu. Carnea lui nu e carne, ci metaforă pură. Braţele sale pe care le ridică uneori spre nori încercând să cuprindă orizontul sunt metafore. Şi metafore sunt şi ochii săi, până la ultima lacrimă. Buzele sale sunt însă tăcute precum mormântul, căci din ele izvorăsc susurând prin lume gândurile şi poezia.

„In lumea de diamant” a lui Mihail Gălăţanu „nu exista iubire carnală” decât în aparenţă. Şi asta deoarece chiar şi iubirea carnală nu e altceva decât iubirea pură. Când scriu aceste rânduri, mă gândesc: ce-o fi făcând pe căldura asta autorul „Mortului veşnic îndrăgostit”, poetul Mihail Gălăţanu?

*

La o întâlnire cu elevii, Nichita Stănescu (care a scris o poezie superbă, Adolescenţi pe mare) a spus că nu-i plac adolescenţii, pentru că colcăie de spermă şi hormoni. N-a pomenit nimic de adolescente. Probabil că acestea îi plăceau.

Asta pe de o parte.

Pe de alta, poetul Emil Brumaru, pe vremea când împărţeam postul de corector pe din două la Convorbiri literare, ieşind după câteva ore de croşetat textele din paginile revistei să ne mai aerisim la minte, intra într-un adevărat delir erotic atunci când vedea elevele plimbându-se pe stradă. Se lăsa, de multe ori, demonstrativ, în patru labe şi, ridicându-şi simbolic mâna dreaptă înarmată cu un buchet de trandafiri presărat cu fire de mărar, şi dilatându-şi nările, Emil Brumaru se îmbăta cu mirosul pe care trupurile mlădioase ale adolescentelor le lăsau în aer. „Sunt superbe, zicea el, e o adevărată cimă să le laşi libere pe stradă.”

Emil nu avea nimic din aerul unui Don Juan. Înfăţişarea lui era destul de umilă. Apoi mai era şi Tamara, căreia Brumaru îi scria adevărate ode, şi care-l domina. Dacă ar fi fost un cuceritor, nu ar fi pierdut atâta timp prin crâşme, ci ar fi fost un oaspete râvnit în multe alcovuri. Teama inspirată de Tamara i-a tăiat, în perioada convorbiristă, orice avânt erotic. Dacă l-a mai practicat, l-a practicat accidental, după nişte beţii crunte, şi cu dezlegare de la Tamara, căreia Brumaru îi mărturisea cam tot ce făcea.

*

Nu ai impresia, m-a întrebat vecinul meu de scară, că pe zi ce trece Raed Arafat semănă din ce în ce mai mult cu Lavrenti Beria, şeful NKVD-ului lui Stalin?

Ei, nici chiar aşa…

Ba chiar aşa, spuse omul, băgând o bancnotă în bancomat. Nu vreau să te enervez şi nici să-ţi schimb părerea, ci doar să-ţi spun opinia mea. După ce mă asculţi, singur îţi vei da seama dacă am avut dreptate sau nu. Vorbesc în primul rând de asemănarea fizică. Dar mai e şi una de natură intelectuală. Mulţi au impresia că Beria a fost brută. O simplă brută şi atât. Desigur că Beria a fost o brută. O canalie. Un criminal. Asta nu încape nici o îndoială. Personalitatea lui e însă mult mai complexă decât apare la prima vedere. Baria era o capacitate. Un intelectual. Chiar un intelectual rasat. Era şi cel mai inteligent şi cel mai bine pregătit membru al Biroului Politic stalinist. Inteligent şi cult. Serviciile sale deveniseră indispensabile. Stalin nu putea mişca un deget fără el.. Omul era, desigur, o canalie şi un obsedat sexual, dar un obsedat şi o canalie ce poseda un IQ foarte ridicat. În plină epocă kaghebistă, şeful NKGB-ului era un prooccidental. Un germanofil. Poate singurul om prooccidental din aparatul diabolic al lui Stalin. Închipuie-ţi, că la începutul anilor cincizeci, el era adeptul reunificării Germaniei. Planul pe care l-a făcut în acest sens Lavrenti Beria şi a avut curajul să-l înainteze lui Stalin a fost pus în aplicare, mult mai târziu, la sfârşitul anilor optzeci de către Gorbaciov. Tot Beria a fost însărcinat să supravegheze fabricarea bombei atomice, ducându-şi misiunea la bun sfârşit.

Bine, bine, am zis, întrerupându-mi interlocutorul, am înţeles că dincolo de apucăturile sale bestiale, Beria era o capacitate. Dar, scuză-mă, am continuat, nu înţeleg însă ce legătură au planul de reunificare a Germaniei şi fabricarea bombei atomice de către Beria cu Raed Arafat?

Păi, nu au nici o legătură, mi-a spus necunoscutul. Singura legătură, dincolo de asemănarea fizică evidentă după părerea mea, asemănarea care mă obsedează de ceva timp rămâne faptul că Beria s-a ocupat de bomba atomică şi de epurări, iar dl. Arafat se ocupă de Covid… Beria era un om foarte inteligent, Raed Arafat e şi el un om foarte inteligent. Fără Beria, Stalin nu mişca un deget, nici fără Arafat nimeni din guvernul României nu mişcă în deget. Am făcut, pur şi simplu, o paralelă. Nu m-am atins de obsesiile lui Arafat. Nu le cunosc şi nici nu vreau să le cunosc. Într-adevăr, spre deosebire de Beria, care dincolo de capacitatea sa intelectuală, era un descreierat, Raed Arafat pare a fi un om echilibrat. Scuză-mă dacă te-am enervat. Am vrut pur şi simplu să fac o paralelă. Atâta tot. De altfel, faţă de Raed Arafat am toată stima.

Măi, ce om sucit şi ce logică anapoda! mi-am zis. Nu ştiu cum face şi cum o întoarce, dar cade mereu în picioare. Mi-am cumpărat ziarul de la chioşc, l-am salutat nervos şi am plecat. Şi-apoi de o bună bucată de vreme, Arafat a dispărut din viaţa publică, am bombănit…

Stai fără grijă, l-am auzit strigând pe vecinul meu din urmă. Vine alt val de pandemie, şi Arafat o să apară…

Nichita Danilov este scriitor şi publicist