Ieşirea din scenă

Când a scris piesa Cântăreaţa cheală (1950) – piatră de hotar în ceea ce s-a numit "teatrul absurdului" – Eugène Ionesco a imaginat mai mult versiuni posibile pentru finalul spectacolului. În una dintre aceste versiuni, actorii părăsesc scena care rămâne goală mult timp, spectatorii dau semne tot mai vădite de enervare, atmosfera degenerează până în momentul în care vreo zece figuranţi, vociferând şi urlând, năvălesc pe scenă înarmaţi cu măciuci, iar atunci când aceştia vor să intre în culise (să-i bată, probabil, pe interpreţi) încep să răpăie nişte puşti mitralieră, ucigându-i pe atacatori. Cum Ionesco precizează, în mai mult rânduri, că piesa sa trebuie jucată cât mai "realist", e limpede că deznodământul cu cadavrele înşirate pe scenă nu putea fi transpus artistic fără a produce mari pagube… umane: aşa că s-a optat pentru finalul pe care îl ştiu toţi iubitorii lui Ionesco, cu replicile de la început rostite însă acum nu de soţii Smith, ci de soţii Martin. Încă o dovadă, aşadar, că personajele sunt interşanjabile.

De Ionesco şi de teatrul absurdului mi-am amintit de multe ori în aceşti din urmă ani, graţie – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului – succesivelor guvernări pesediste. Ultima dintre ele (sper din suflet că e ultima!) s-a încheiat în cel mai autentic spirit ionescian. Textul citit luni seara de Viorica Dăncilă, intonaţia vocii, arătau că de fapt partidul şi-ar fi dorit o ieşire din scenă sângeroasă, cu rafale care să-i culce la pământ pe neaveniţii ce urmau să se instaleze la palatul Victoria. Cu câtă voluptate ar fi ţinut armele în mâini Olguţa Vasilescu, Codrin Ştefănescu ori Rădulescu Mitralieră (aşa cum numele – mă rog, porecla – ne-o sugerează). Neavând cum organiza un astfel de masacru, partidul s-a mulţumit, în locul răpăiturilor de gloanţe, cu răpăiturile verbale. Dăncilă a zugrăvit un tablou sinistru, a arătat ce urmări dezastroase va avea guvernarea liberală, ce nenorociri fără număr îl vor strivi pe bietul român, ce beznă se va lăsa peste întreaga Românie. E o tragedie, a declarat melodramatic ex-premierul, continuând cu nişte afirmaţii aiuritoare: ceea ce s-a întâmplat, învestirea guvernului Orban, este nelegitim şi antidemocratic.

Am crezut, mai întâi, că nu aud bine sau că Dăncilă citeşte greşit de pe foaie (n-ar fi fost prima dată). Dar nu, Viorica Dăncilă a confirmat că s-a petrecut un atentat la democraţie (nu e de mirare, a adăugat, din moment ce avem în fruntea ţării un dictator). Pentru orice om cu capul pe umeri, este de domeniul evidenţie că, dimpotrivă, am avut a face cu un exerciţiu nu se poate mai democratic: un guvern a fost demis în parlament, un alt guvern a fost învestit tot cu votul parlamentarilor. S-a respectat jocul democratic, indiferent că în culise s-au purtat negocieri şi că rezultatul final a fost determinat de cei care s-au decis să nu respecte "linia partidului". De unde vine, atunci, îndârjirea oarbă din discursul lui Dăncilă? Din grija pentru binele poporului, din devotament faţă de ideologia partidului? Să fim serioşi. E vorba de faptul că PSD nu concepe să nu fie la putere, se consideră singurul îndreptăţit să se afle la conducerea ţării. Exact aşa gândea şi partidul comunist.

Aş fi putut să dau exemple de "ieşiri din scenă" demne, de preşedinţi, prim-miniştri, miniştri care, când au lăsat locul altora, s-au comportat civilizat, au găsit cuvintele potrivite, fără să jignească şi fără să prezică apocalipsa. N-are rost. Partidul lui Dăncilă şi Şerban Nicolae, partidul Olguţei şi al lui Codrin Ştefănescu nu e capabil de dialog şi este, fără dubii, nereformabil. Cu atât mai imperioasă e necesitatea ca Viorică Dăncilă să nu intre în turul doi. Şi nu e vorba de ea, persoană insignifiantă, ajunsă din greşeală într-o poziţie incompatibilă cu posibilităţile ei intelectuale. E vorba de partidul pe care ea îl reprezintă (şi încă îl conduce) şi care merită, cu prisosinţă, o lecţie usturătoare.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor