Îmbătrâneşte frumos

De curând am constatat că ochii îmi joacă feste la schimbarea bruscă de la depărtat la apropiat. Mi-am lăsat iarna asta barbă şi copiii îmi zic “moşul” sau “moşneagul”. Soţia mi se adresează, deocamdată în glumă, dar cu substrat, cu apelativul “ăl bătrân”… Din ce în ce mai des am probleme cu şalele. Părul de pe cap deja îmi este penibil de rar, iar mâinile încep să îmi semene din ce în ce mai mult cu ale lui bunică-miu care tăia lemne şi rânea la vaci toată ziua. Din ce în ce mai multă lume mi se adresează cu “Dumneavoastră”, arătând un respect bazat nu pe o valoare anume pe care aş poseda-o, ci pe vârsta pe care o arăt. Eu care aveam mereu probleme cu cei care mă tutuiau din prima din cauza feţei de imatur, de ins fără vârstă pe care o posed.

Lucrurile astea mă surprind. Cred că este discrepanţă între ce exprimă ele şi realitatea din “teren”. Adică eu chiar mă simt încă tânăr, foarte tânăr, aproape adolescent. Gândurile, visele, modul de a reacţiona şi de a mă manifesta sunt aceleaşi ca înainte. Doar poate, adecvate uneori la anturajul care nu mai e acelaşi. Consider, în forul interior, că nu m-am schimbat deloc faţă de vârsta primei tinereţi. Am devenit mai înţelept, asta e clar, dar fizic sunt acelaşi. Mă simt încă foarte capabil să bat recorduri sportive, deşi n-am mai încercat demult. Cred totuşi că, dacă aş încerca, aş reuşi… Asta cred. Probabil nu am să încerc foarte curând, deşi ar trebui… Cu toate astea am constatat că mă mişc din ce în ce mai încet, eu care eram un repezit ce cădea pe scări din cauza grabei. Pun acest fapt pe seama experienţei: de foarte multe ori graba nu mi-a folosit la nimic.

Poate că ar mai fi câteva observaţii de notat, dar mai bine mă opresc aici. Ideea e că cineva îmi face semne de departe că… oraşul se îndepărtează.

Aparent o contradicţie în termeni, a “îmbătrâni frumos” e totuşi un deziderat şi un lucru indicat la oamenii cu capul pe umeri. Chiar dacă îţi dai sema de la o bucată de vreme vrând-nevrând că roţile încep să scârţâie şi că intri în teritoriul în care nu te-ai gândit niciodată că ai să intri, trebuie să conştientizezi totuşi faptul că viaţa trebuie dusă ca o cursă cu obstacole, până la capăt, într-un mod cât mai sportiv cu putinţă. Teoretic n-ar trebui să fie nimeni care să încetinească ritmul în aşa măsură încât să nu mai fie considerat un concurent în adevăratul sens al cuvântului.

Şi totuşi cum poţi să îmbătrâneşti frumos, şi mai ales de ce? Ce motive ar avea cineva să găsească bucurii, plăceri, împliniri la o vârstă din ce în ce mai înaintată? Cum poţi să îţi impui singur un ritm de alergare cât mai constant, indiferent de public, antrenor, ceilalţi concurenţi?…

Din câte am observat de-a lungul vieţii, majoritatea oamenilor îmbătrânesc urât pentru că îşi asumă încetul cu încetul, poate pe nesimţite, vârsta din ce în ce mai înaintată pe care o au şi intră într-o zonă de decrepitudine total dizgraţioasă şi malefică pentru toţi, mai ales pentru ei. Pornind de la aspectul exterior şi ajungând la cel interior. Foarte mulţi sunt din ce în ce mai neglijenţi cu felul în care arată, cum se îmbracă, ce asimilează din punct de vedere intelectual, spiritual, afectiv. Toate astea demonstrează faptul că omul respectiv nu mai ştie să găsească bucurii în viaţă, prin urmare şi plăcerea adevărată de a trăi se diminuează. Rămâne doar o dorinţă vagă de a o duce mai departe cu orice preţ şi atât.

Bătrânii îşi asumă din ce în ce mai mult pasivitatea. Asta cred că e greşeala cea mai mare care stă în calea îmbătrânirii frumoase. Un om cu o vârstă înaintată se consideră îndreptăţit să fie pasiv în aproape toate aspectele vieţii, să fie protejat de către ceilalţi, scutit de efort, de excese. Apare pe nesimţite o teamă faţă de surprizele pe care ţi le poate face corpul acesta pe care tu îl crezi mai bătrân decât este cu adevărat. Şi atunci nu îl mai soliciţi deloc, îl laşi să râncezească, să ruginească. Deşi sunt atâtea exemple de oameni în vârstă care fac lucruri fizice pe care puţini tineri le fac, iar asta nu se întâmplă pentru că sunt excepţii fizice, ci pentru că sunt excepţii psihice… Aceia se abat de la norma de bătrânel căruia îi e teamă să nu se îmbolnăvească, să nu cadă, să nu se rănească şi care stă în banca lui la propriu şi la figurat.

Odată cu pensionarea, toată activitatea, toată munca, toată agitaţia aceea care te înnebunea, dar care te ţinea activ şi în ritm, dispare şi, matur fiind, eşti lăsat la voia propriului program. Şi, să fim sinceri, omul de rând nu prea are imaginaţie la nimic, cu atât mai puţin la program. Insul, mai ales, care a muncit 40 de ani la un stăpân, cu program fix, şi-a şters toate visele şi toată imaginaţia din creier, iar când e lăsat pe liber, nu ştie să facă altceva decât să stea, să “recupereze odihna”, cel mult să îşi impună un ritm molcom de supravieţuire, care, crede el, îl va ţine mult şi bine…

Un factor important, zic eu, în felul cum îmbătrânesc oamenii este anturajul lor. Dacă aceşti oameni trăiesc pe lângă alţii care se manifestă bătrâncios, la fel vor face şi ei mai devreme sau mai târziu. Pentru că orice manifestare extremă se asimilează pe nesimţite.

Şi, în sfârşit, mulţi oameni îmbătrânesc urât pentru că îşi exprimă prin orice mijloace nemulţumirea faţă de vârsta pe care o au, lucrurile pe care nu le-au făcut la timpul lor, faţă de viaţa pe care o trăiesc, iar această nemulţumire îi urâţeşte, le urâţeşte zilele lor şi ale celor din jurul lor. Se aşterne un soi de oboseală în priviri, o lehamite, chiar ură faţă de lume şi de viaţă care nu pot să fie sau nu se vor mascate. Rutina şi inactivitatea iau locul imprevizibilului şi activităţii intense, siguranţa absolută, riscului… Astfel ajungi un moşneag chisat şi enervant şi respingător cu apucături de nebun sau o babă hâdă şi absurdă dintr-un flăcău chipeş şi isteţ sau o fată frumoasă şi fâşneaţă.

Unii spun că bătrânii sunt încăpăţânaţi, dar eu nu cred că sunt mai încăpăţânaţi decât variantele lor mai tinere pentru că de la ei se aşteaptă, conform tradiţiei, un soi de înţelepciune pasivă, o tăcere înţelegătoare. La vârste mai tinere, încăpăţânarea era luată drept ambiţie pe când aceasta de acum, drept manifestare gratuită a personalităţii. Încăpăţânarea e de fapt o manifestare sigură a faptului că ceva încă mai pulsează în acel om.

Orice ai face revii la copilărie, la valorile asimilate atunci: dacă ai învăţat că aspectul tău fizic, pielea ta întinsă şi catifelată, părul tău des şi negru, forţa ta fizică sunt principalele tale atuuri care îţi fac viaţa frumoasă, atunci cu siguranţă vei avea o bătrâneţe cumplită. Dacă, în schimb, vei şti că viaţa e cu totul altceva, şi e cu mult mai frumoasă decât crezi, indiferent de cum arăţi, atunci bătrâneţea ta va fi una frumoasă, împlinită… 

Briscan Zara este scriitor şi publicist