În căutarea Secretarului General

În presa internaţională au început speculaţiile despre succesorul norvegianului Jens Stoltenberg în funcţia de Secretar General al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), în condiţiile în care mandatul acestuia se încheie în septembrie 2022. Va fi o decizie importantă, pe fondul crizei de identitate cu care se confruntă Alianţa, al problemelor de securitate apărute în zona de interes şi, nu în ultimul rând, al încercărilor de a face din NATO nodul central al unei reţele politico-militare globale.

Domnul Stoltenberg îşi va încheia cele două mandate succesive de patru ani din postura de recordman pentru perioada post-Război Rece, în termeni de longevitate – fără a-l depăşi, însă, pe olandezul Joseph Luns, care a exercitat cea mai înaltă demnitate civilă a Alianţei între 1971 şi 1984. Se pare că în capitalele statelor-membre a fost apreciat stilul discret şi rezervat în care a înţeles să acţioneze secretarul general, care a avut de gestionat, între altele, şi consecinţele tensiunilor politice transatlantice apărute în perioada mandatului lui Donald Trump.

Faptul că domnul Stoltenberg şi predecesorul său, danezul Anders Fogh Rasmussen, exercitaseră funcţia de şef al executivului naţional ne sugerează că liderii statelor-membre se vor orienta şi de această dată către o variantă de acest tip. Între miniştrii sau foştii miniştri de externe sau ai apărării de pe Vechiul continent (potrivit cutumei, secretarul general este un european) nu pare să existe o personalitate care să se distingă politic, astfel că cea mai bună variantă pentru a menţine un standard înalt pentru această funcţie ar fi numirea unui fost preşedinte sau premier.

Cititorii acestui text cunosc, probabil, câteva dintre numele intens vehiculate în prezent: actuala preşedintă a Estoniei, doamna Kersti Kaljulaid; două foste preşedinte, Dalia Grybauskaitė (Lituania) şi Kolinda Grabar-Kitarović (Croaţia); şi fostul premier britanic, Theresa May. În ceea ce priveşte referirile la actualul şef de stat român, Klaus Iohannis, trebuie precizat faptul că, dincolo de aprecierile mai mult sau mai puţin subiective referitoare la şanse sau competenţe, este greu de crezut că un preşedinte ales direct, în baza unui program electoral concret, ar putea risca să-şi abandoneze funcţia fără a genera costuri importante pentru partidul care l-a susţinut. Prin contrast, în Estonia, care este o republică parlamentară, preşedintele este ales de forul legislativ (iar mandatul doamnei Kaljulaid se încheie, oricum, în acest an).

Aşadar, cele mai multe dintre numele vehiculate în prezent au apărut în contextul anticipărilor că Alianţa va căuta să depăşească, simultan, două bariere. Prima ar fi cea de gen, prin promovarea unei femei în cea mai înaltă funcţie politică. A doua ar viza un criteriu geografic şi politic, în acelaşi timp: un secretar provenit din rândul noilor state membre din Est. Ambele merită discutate, dincolo de utilizarea grăbită a unui principiu al echităţii.

În chestiunea genului, putem face comparaţia cu Comisia Europeană. Desigur, Comisia seamănă cu un „guvern” al UE, nu cu un „parlament”, deci nu este nevoie să fie reprezentativă, în sens strict, pentru societate. Paritatea bărbaţi-femei este, însă, un obiectiv lăudabil, şi la fel este şi prezenţa unei femei în fruntea acestei instituţii, pentru prima dată în istoria ei. NATO, pe de altă parte, este o organizaţie pur interguvernamentală, un forum de cooperare între statele-membre, fără nicio pretenţie de a „reprezenta” vreo colectivitate supranaţională. Numirea unei femei în funcţia politică de vârf ar trebui, desigur, apreciată, dar ea nu ar trebui să constituie un scop în sine, pentru că funcţia de secretar general al NATO nu se pretează criteriilor de reprezentativitate democratică, oricum le-am înţelege.

În ceea ce priveşte dimensiunea geografică şi politică, ideea unui secretar general venit din Est pare, şi ea, atractivă. Pe fondul relaţiilor tensionate cu Moscova, ea ar transmite un mesaj de fermitate, date fiind încercările Rusiei de a submina stabilitatea unora dintre ţările din flancul răsăritean. Există, însă, o chestiune ce ţine de intensitatea acestui semnal: a desemna un fost preşedinte al Croaţiei, ţară ce nu a făcut parte din imperiul sovietic înseamnă cu totul altceva decât a selecta un fost preşedinte al Lituaniei, ţară post-sovietică aflată de multă vreme pe linia de conflict politic Est-Vest şi, în ultima vreme, supusă provocărilor venite din partea Belarusului, stat aliat al Rusiei. Dar, dincolo de aceste aprecieri, se pune întrebarea dacă ţările NATO vor dori să instituie un veritabil mecanism de rotaţie geografică în privinţa funcţiei de secretar general, ceea ce ar duce automat şi la discuţii despre linia nord-sud, nu doar despre linia est-vest.

Vor fi câteva luni de reflecţie, dominate de preocuparea pentru consens şi încadrate în dezbaterea mai amplă despre viitorul Alianţei. Condiţiile politice par mai bune acum, nu doar pentru că preşedintele Biden este mai deschis decât predecesorul său faţă de cooperarea trasatlantică, ci în primul rând pentru că agresivitatea Rusiei poate fi, pe termen lung, un catalizator pentru solidaritatea între statele membre.

Lucian DÎRDALĂ