IN MEMORIAM. O personalitate solară la Centenar – Dr. Vladimir Bejan

Anul acesta se împlineşte un secol de când a văzut lumina zilei, dr. Bejan Vlad, personalitate a vieţii medicale, ştiinţifice şi culturale a Iaşului.

S-a născut în luna lui cuptor într-o zodie plină de energie şi căldură. Poate de aceea firea lui a fost atât de încărcată de lumină, generozitate şi linişte. Toată viaţa au radiat în jurul lui bunătatea şi dorinţa de a ajuta, de a face bine! Cu zâmbetul pe buze, cu vocea caldă şi ochii vii, strălucind de bunătate, dădea oamenilor care-l înconjurau speranţa că totul este frumos şi bine, că viaţa merită trăită aşa cum este ea, cu bune şi rele.

La momentul trecerii în nefiinţă a tatei durerea familiei a fost însoţită de regretul multora care l-au cunoscut şi iubit. Eram împietriţi de situaţia neaşteptată şi nefirească că el, atât de puternic şi prezent, nu mai există. Ceea ce ne-a făcut să ne regăsim au fost acele câteva cuvinte venite de la o persoană sensibilă, care cu ani în urmă, a stat „la taifas” cu tata, preţ de jumătate de zi, pentru a scrie un interviu – „Doctorul Vlad Bejan a fost o personalitate solară”.

Ar fi dorit să participe la sărbătoarea de 100 de ani de la Marea Unire din 1918, sărbătoare la care s-a gândit tot timpul şi pe care a pregătit-o şi el, după puterile lui, de mulţi ani. De această dată timpul nu a mai avut răbdare şi Cel de sus l-a chemat să-i fie aproape cu câteva luni înainte de marele eveniment. A plecat la cele veşnice primăvara, când totul este împodobit cu flori şi natura învie trezindu-se la viaţă, după cum şi el acolo sus printre stele şi-a început o nouă existenţă. Ne priveşte şi ne apără de tot răul din lume făcându-ne să avem siguranţa că nu am rămas singuri, că avem un înger păzitor deasupra noastră dându-ne speranţa de bine, de linişte, de frumos şi de pace în suflet. Puţini au şansa să se nască, să se dezvolte şi să crească din rădăcinile puternice ale unor părinţi frumoşi, iubitori, echilibraţi şi generoşi. Faptul că ne-am născut într-o familie de intelectuali, cu dragoste de Dumnezeu, de viaţă şi de oameni a fost un dar pe care-l purtăm şi păstrăm cu recunoştinţă.

Amintirile despre tata sunt ca nişte nestemate pe care cu greu putem să le facem să strălucească după cum ar fi valoarea lor, în afara minţii şi inimilor noastre. Ceea ce am trăit cu fiecare clipă alături de părinţi nu poate fi decât sărac şi incomplet redat în cuvinte.

Tata a parcurs o viaţă extrem de bogată în trăiri şi evenimente care multe dintre ele au fost triste şi chiar dureroase, dar cu toate acestea niciodată nu a făcut să-i vedem, noi familia, dar şi cei din jurul său, chipul îngândurat sau înăsprit. Născut într-o familie basarabeană, de altfel numeroasă cu 7 copii, a primit blândeţea şi cugetarea tatălui său, preotul Victor Bejan, dar şi inteligenţa, sensibilitatea şi hotărârea mamei, învăţătoarea Sofia. Un strămoş al său, preotul Bejan Dionisie, cancelar mitropolitan şi sinodal la Mitropolia din Cernăuţi, deputat în Dieta Bucovinei, preşedinte interimar al Consiliului Naţional Român, a participat direct la Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă, în 1918. Fiind răzeşi şi mazili din zona Soroca, Victor şi Sofia au dat copiilor lor cele mai de preţ bogăţii: libertatea de a avea o copilărie fericită, o adolescenţă vulcanică şi împlinirea familială şi profesională. În casa lor, la vreme de sărbătoare se cântau la pian cântece dragi româneşti, se recita din Eminescu, Coşbuc sau Esenin, iar educaţia şi echilibrul nu au lipsit chiar dacă vremurile nu au fost liniştite. De mic a fost în preajma cărţilor, în special mama, provenită şi ea dintr-o familie de preoţi, l-a atras spre literatură. În anii de liceu a înfiinţat două reviste şcolare la Bălţi şi Chişinău: „Licurici” şi „Crenguţa” care şi astăzi sunt amintite în cronicile literare.

Sora şi fraţii tatei au fost oameni destoinici care au învăţat carte începând cu clasele primare făcute în mănăstirile din Soroca şi Hotin şi care au continuat cu studiile liceale la Chişinău. Ulterior, fiecare după fire sau pasiune, la libera lor alegere, au devenit preoţi, învăţători, medici, militari şi ingineri. În anul 1942 tânărul şi entuziastul Vladimir vine la Iaşi şi se pregăteşte cu fratele mai mare, Leonid, medic, pentru a da examen la Facultatea de Medicină. În timpul războiului s-a înscris voluntar, participând cu mult devotament la îngrijirea răniţilor şi bolnavilor de tifos.

Niciodată, dar chiar niciodată, în familie nu am auzit pe tata să spună cuvinte de ocară sau de rău despre cei din jurul său sau despre vremurile anterioare sau pe care le trăia, indiferent prin ce greutăţi a trecut şi ce oameni a întâlnit în viaţă. Atunci când eram împreună, în familie, ne povestea despre copilăria frumoasă parcă desprinsă din cărţile scriitorilor dragi, cu primăveri care miroseau a pământ reavăn, veri petrecute în dogoarea câmpurilor şi răcoarea pădurilor basarabene, toamna îmbelşugată cu miros de gutui puse de mama Sofia ca să înmiresmeze casa, ierni întroienite cu zăpezi cât munţii şi sărbători încălzite de focul din sobă. Adolescenţa a trăit-o din plin şi tumultuos, cu multe amintiri din şcoală, cu colegi educaţi în acelaşi spirit, al respectului şi dragostei de ţară, cât şi multe întâmplări care ne amuzau din timpul caravanelor actoriceşti pe care le-a însoţit, fiind un împătimit actor. Era un mare orator şi un iubitor de poezie şi teatru. Frumos ca un star de cinema, semănând foarte bine, după cum spuneau contemporanii lui, cu actorul american Errol Flynn, în tinereţe a cochetat la Chişinău cu arta teatrală, jucând în piese care ridicau sala în picioare indiferent că erau interpretate în Iaşi, Chişinău sau Bălţi. Avea o memorie deosebită ce-l făcea să ştie pe de rost zeci şi zeci de poezii pe care ni le recita seara la culcare şi frecvent ne punea să deschidem o carte de poezii la întâmplare, noi începeam un vers, după care el continua poezia pe de rost.

Ulterior relatările despre anii de studenţie la Iaşi ne-a introdus treptat în lumea medicală, evocând profesori, de altfel personalităţi ilustre ale medicinii ieşene, colegi pe care la rândul nostru i-am avut ca dascăli sau modele în cariera medicală pe care am urmat-o.

Copii fiind am trăit realitățile noastre îmbogățite de amintirile tatei care pe lângă harul său de povestitor ne-a transmis dragostea de viață. Ne povestea și despre război și refugiul din Basarabia, dar cu tot tragismul acelor momente ne făcea să prețuim mai mult echilibrul, responsabilitatea și stoicismul oamenilor care au trebuit să treacă prin momente de criză. Ca în filmul italian de Oscar „Viaţa e frumoasă”, prin inteligenţă, tact şi iubire faţă de noi, în anii ’50 a ştiut să ne ocrotească, să ne facă o copilărie frumoasă şi să creştem în afara acelor timpuri grele şi zbuciumate. Ne povestea atâtea momente minunate trăite de ei, de familie, cât și cele legate de tradiţie şi de istorie. Ne-a educat în cultul frumosului, dreptăţii şi a iubirii faţă de oameni. Îşi găsea timpul necesar, ca împreună cu mama, să mergem la teatru, expoziţii sau muzee, fapt ce ne-a deschis calea spre o viaţă armonioasă.

Profesia de medic și-a îndeplinit-o cu temeinicie, dragoste și aș spune cu multă artă. A fost specialistul reumatolog cel mai iubit din zona Moldovei, apreciat și căutat de pacienți pentru faptul că pe lângă îngrijirile medicale care aveau un rezultat spectaculos, adăuga blândețea, seninătatea, vorba caldă și răbdarea de a asculta ofurile, chiar dacă nu erau direct legate de boala reumatismală, ci doar de „boala” sufletului. În perioada „obsedantului deceniu”, în anii ’50 ai secolului trecut, este îndepărtat din învăţământul superior, pe motive politice, având origini „nesănătoase”, fapt ce i-a schimbat destinul. Se dedică profesiei şi cercetării apelor minerale din Podişul Moldova şi din judeţul Iaşi. A fost un om temerar și vizionar, iar Iașul îi datorează mult deoarece toată lumea știe, chiar și acum, că existența Spitalului de Recuperare din Iași a fost rezultatul zbuciumului și demersurilor făcute cu abilitate de către el, într-o perioadă dificilă. Apele minerale de la Nicolina sunt cercetate prin ani de muncă după care pune bazele Staţiunii balneare, faimoasă în anii ’70. Cu sprijinul academicianului Gh. Macovei se fac primele sondaje ale izvoarelor de ape minerale de la Nicolina. Fiind la Vatra Dornei, Academicianul devine naşul primului născut al familiei Bejan, ca semn de generozitate și sprijin moral pentru tânăra familie destul de modestă material. Face cadou de botez realizarea acestor sondaje, prima acţiune necesară creşterii debitului de apă minerală sulfuroasă şi cercetării ei care au urmat și în anii următori. În urma studiilor complexe întreprinse asupra resurselor de la Nicolina, dr. Vlad Bejan convinge forurile centrale şi locale de a se construi în zona respectivă Spitalul de Recuperare, cu 500 de paturi (după numeroase consultări și colaborări directe cu specialiștii de pe coasta Normanda a Franței – Deauville, ceea ce la acea vreme erau o cutezanță și o noutate a conceptului de recuperare medicală, care a devenit ulterior promovat la nivel național), Policlinica balneară, dezvoltarea şi modernizarea plajei, Şcoala de deficienţe locomotorii pentru 700 de elevi, Sanatoriul UNCAP cu 150 de paturi şi o grădiniţă pentru copii cu handicap motor, singura de acest fel din ţară. Împreună cu doctorul Călin Boişteanu refac Staţiunea Strunga, distrusă de război, astfel încât aceasta devine o staţiune balneoclimaterică recunoscută în toată ţara pentru apele minerale benefice sănătăţii. În anul 1986, după explozia de la Cernobâl, izvorul Doina a asigurat apa necesară consumului populaţiei Iaşului timp de câteva zile. Astfel Complexul Balnear Nicolina sau Stațiunea Strunga, cu toată bogăția apelor tămăduitoare din Iași și din împrejurimi, unice din Europa, sunt legate direct și indisolubil de dr. Vlad Bejan. Conceptul de recuperare bio-psiho-socială prin care copiii cu dezabilități erau salvați în centrul special amenajat în vecinătatea Spitalului a apărut și a fost promovat de el, medicul cu o deschidere specială pentru nou, sprijinit de personalități la fel de vizionare cum au fost Profesorul Petru Brânzei, Marțian Cotrău și mulți alții de care ne amintim cu recunoștință. Toate acestea le-a realizat pentru că a avut o inteligență sclipitoare, în modestia comportamentului său nu numai în familie, dar și în societate, o putere de muncă și o energie specială, o capacitate de a colabora și a dialoga cu oamenii pentru cauze nobile, o carismă naturală care l-a făcut să fie iubit și ajutat în demersurile sale. Dacă noi ca și copii am urmat medicina nu a fost dintr-o dorință meschină sau din orgoliu, ci pentru că am iubit, prin cele povestite, dovedite și cunoscute de tata, tot ce înseamnă să fii alături de oamenii în suferință și ce înseamnă să faci ceva în viață prin multă străduință, depășind greutăți. Dr. Bejan Vlad a primit numeroase medalii şi diplome, dar a rămas același om modest și cumpătat. Ca o recunoaștere târzie în 2012 a primit cu emoție și fără trufie titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Iaşi.

A plecat în stele, încrezător că se vor înfăptui idealurile în care a crezut și pentru care a militat toată viața. A visat la Iașul înfloritor, ca nucleu medical de referință pentru tratament și recuperare medicală, cu stațiuni balneoclimaterice reprezentative pentru bogăția în ape minerale și nămolurile unice într-un cadrul optim al complexului peisagistic de excepție pe care l-a adus aproape de realizare împreună cu Academicianul Carmazin Cocovschi. Noi care am fost martorii tuturor etapelor am încercat să-i dăm speranțe, până în ultimele lui momente, că încă toate acestea nu sunt pierdute, dar suportăm cu greu povara deșertăciunilor prezente: Strunga nu mai există, nici măcar o singură cărămida, iar izvorul s-a colmatat, Policlinica Nicolina a luat o altă destinație, iar ceea ce este cel mai de preț, apele minerale și nămolul sunt pe cale să dispară printre blocurile care sufocă zona și distrug zăcământul miraculos.

Şi-a iubit țara pentru că în acest spirit a crescut și s-a format. A cunoscut oameni remarcabili care au militat pentru libertate și adevăr. A fost un patriot fără să-i fie frică de nimeni și nimic, iar implicarea în viața socială a fost până la sfârșitul existenței lui. Dragostea pentru semenii lui din Basarabia și-a manifestat-o nu numai declarativ, ci a ajutat prin tot ce i-a stat în putință prin „Societatea Culturală Ginta Latină” pe care a înființat-o în 1989 și a susținut-o cu multă convingere și dragoste, în vederea strângerii relaţiilor şi sprijinirea românilor din afara graniţelor ţării şi în special pentru cei din Bucovina si Basarabia. Înconjurat de oameni inimoși realizează o revistă intitulată „Curierul Ginta Latină” adresată tocmai acestor români şi scrie numeroase cărţi. Cu membrii acestei societăţi ridică troiţe şi pune plăci comemorative, în locurile unde s-au jertfit români, pentru cinstire şi aducere aminte. A pus suflet și dragoste în tot ce a făcut, având convingerea că prin efortul comun reunirea românilor se va înfăptui. A sprijinit cu cărţi şi cu tot ceea ce era necesar pentru organizarea unor tabere unde, copiii şi tinerii români din afara graniţelor veneau în ţara mamă, participând anual la proiecte cu teme patriotice sau literare. Noi am avut bucuria să fim alături de el la cele mai importante acţiuni ale societăţii „Ginta Latină” încât am realizat ce mult au contat, pentru fraţii noştri, toată această deschidere a sufletului.

Chipul lui chiar și în drumul fără întoarcere a fost luminos și senin, cu o frumusețe fizică și mentală care s-a menținut timp de 96 de ani datorită faptului că a fost un om iubit de Dumnezeu și pentru că la rândul său l-a iubit cu adevărat, nu fățarnic, pe Dumnezeu. El, mai ales, ne-a iubit pe noi, familia lui și a iubit oamenii, indiferent de starea lor socială sau dacă aceștia l-au ajutat sau l-au împovărat.

La Centenar, Dr. Vlad Bejan rămâne, pentru cei care l-au cunoscut sau care au avut indirect o legătură spirituală, ca o reală și vie personalitate solară.