În vremuri sărace

*

Chestiunile acestea legate de politicile mai mult sau mai puţin vizibile de sacrificarea prezentului în favoarea unui viitor mai prosper m-au scos întotdeauna din sărite. Din perioada comunismului şi până în prezent, cu rare excepţii, n-am făcut altceva decât să ne sacrificăm prezentul, în folosul generaţiilor ce ne vor urma, şi de fiecare dată ne-am întors de acolo de unde am plecat, mult mai umili şi mai săraci decât la început. Cum poţi făuri viitorul unei ţări în lumea postmodernă atentând mereu la libertatea omului, cât şi la contravaloarea muncii lui, pe care noi mereu căutăm s-o împingem la limita subzistenţei?

Pe vremea ceauşismului reducerea drastică a consumului şi supravegherea populaţiei au avut consecinţe din cele mai nefaste, pe care le resimţim, din păcate, şi azi. Teama continuă şi suspiciunea, dar şi privaţiunile de tot felul au transformat poporul într-o masă amorfă, dominată de apatie, de agresiune şi de teamă. Populaţia n-a făcut altceva decât să-şi strângă cureaua, până când a aceasta pocnit. Politica de strângere a curelei, dublată de supraveghere, a fost una dintre cele mai drastice pentru poporul român. Dacă nu ţii de necesităţile fizice, morale şi spirituale ale unui popor nu vei reuşi niciodată să ridici o ţară înapoiată la nivelul de civilizaţie al altor ţări.

Dacă trăim mereu cu grija de zilei de mâine, ne vom ploconi mereu la alţii şi nu vom ajunge niciodată prea departe.

Iată că tot ce s-a strâns în perioada comunismului, şi s-a strâns destul de mult, s-a dus pe apa sâmbetei. N-au profitat nici generaţiile trecute, nici cele prezente şi nu vor profita nici cele viitoare. A profitat doar o clică de oameni fără scrupule, care prin sprijinul statului a părăduit şi părăduieşte şi azi avuţia naţională.

Nu ne putem schimba mentalitatea dacă mergem doar pe austeritate, ci dimpotrivă vom deveni din ce în ce mai umili şi mai săraci. Investeşte în om. Fă-l să capete încredere în propriile-i forţei. Şi în propria lui ţară. Oferă-i în acelaşi timp posibilitatea să vadă lumea şi să se simtă că trăieşte liber în ţara lui.

Creează un echilibru în societate, între profit, acumulare şi consum.

De pildă azi, în plină pandemie, în momentul în care se conturează formarea noului guvern se vorbeşte iarăşi de FMI şi de reducerea salariilor. E o politică nesănătoasă. Scurtcircuitând consumul, economia va îngheţa. Dacă vom tăia din nou salariile nu vom face altceva decât să stimulăm exodul forţei de muncă spre Occident, iar România se va trezi într-o situaţie fără ieşire, când producţia aşa precară cum e acum va stagna şi mai mult. Vom adopta atunci mentalitatea oamenilor resemnaţi care îşi duc traiul de pe o zi pe alta, blestemându-şi soarta.

*

Una din cauzele profunde ale marasmului politic, social şi, de ce nu, identitar prin care trece România zilelor noastre e faptul că nu ne-am asumat decât la un mod superficial istoria, atât cea din perioada comunistă, cât şi cea post-comunistă. Nu ne-am făcut niciodată introspecţia la modul profund. Am evitat să sondăm hăul de sub noi. Ne-am mulţumit cu jumătăţile de măsură şi cu răspunsurile ambigui. Am căutat să ne ascundem frustrările şi laşităţile după o perdea de fum. Dacă nu ne-am fi ascuns după deget şi ne-am fi asumat vina, fără să aruncăm, cum se spune, pisica în curtea vecinilor pentru istoria pe care am trăit-o, astăzi România ar fi fost departe. România avea nevoie de o curăţenie care nu s-a făcut la timp, şi vedem azi care sunt consecinţele. La noi, la un an după la Revoluţie, a început restauraţia. Şi o mare parte din oamenii vechiului regim au ieşit la suprafaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vechii activişti, vechii securişti s-au infiltrat în noile structuri ale aparatului de stat sau au devenit, peste noapte, uzând de vechile relaţii şi de conturile secrete ale partidului şi ale securităţii, prosperi oameni de afaceri. Asta a început în perioada FSN-ului, în special în anii 1991-1992, şi a continuat în perioada anilor 1992-1996, până la sfârşitul primului mandat al preşedinţiei lui Ion Iliescu. Atunci, dacă ne amintim bine, au dispărut o parte din dosarele securităţii. Unele au fost arse, altele au fost puse la dospit, pentru a fi folosite la momentul oportun. Răul de atunci s-a infiltrat în toţi porii societăţii noastre şi a proliferat. Am fost contaminaţi de el. A urmat palida epoca Emil Constantinescu, când securitatea, în ciuda declaraţiilor belicoase ale preşedintelui, şi-a consolidat poziţiile în toate punctele nodale ale structurilor de conducere ale statului. După eşecul guvernării CDR-ului şi a lui Emil Constantinescu, Ion Iliescu a revenit la conducerea pârghiilor statului român. N-a mai fost nevoie de nici o restauraţie, pentru că oamenii vechiului regim şi securitatea şi-au consolidat poziţia. Paradoxal, dar privind retrospectiv, cel de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost unul, în mare parte, pozitiv. De fapt, nu a fost epoca Iliescu, ci deja epoca Adrian Năstase, când economia şi-a revenit, iar România a făcut paşi importanţi spre NATO şi Uniunea Europeană. Dar a sfârşit şi epoca Adrian Năstase caracterizată prin aroganţă, corupţie, dar şi prin stabilitate socială şi economică. Apoi a venit primul mandat al lui Traian Băsescu. Şi primele derapaje de sistem. A fost începutul perioadei celei mai nefaste pentru istoria României post-comuniste. Faţă de epoca Iliescu sau Emil Constantinescu, epoca Băsescu pare astăzi un coşmar. Traian Băsescu şi-a croit cariera politică prin şarm, fraudă şi trădări multiple, călcând peste cadavre. Omul care l-a propulsat pe scena postdecembristă a politichiei româneşti a fost Petre Roman. Pe unde a trecut, Băsescu a făcut ravagii. Destructurarea căilor ferate, vânzarea flotei, tăierea ilegală a salariilor cu 25% (practic, cu 40% – 50% dacă ţinem cont şi de sporuri), împrumutul fantomă de la FMI ce s-a evaporat în aer fără să aibă vreun efect benefic asupra economiei româneşti, înfiinţarea poliţiei politice, cedarea unei părţi a suveranităţii naţionale structurilor din exterior, alegeri fraudate, încălcarea constituţiei, apariţia unor personaje precum Elena Udrea, Elena Băsescu, Adrian Videanu, Berceanu, Roberta Anastase etc., etc., iată doar câteva din urmele nefaste rămase în memoria colectivă a acestei epoci. Practic, odată cu venirea lui Băsescu, a fost stopat mersul şovăielnic al societăţii româneşti spre democraţie. Într-o perioadă de deschidere a României spre structurile europene, Traian Băsescu, bazându-se pe sprijinul forurilor de conducere occidentale şi euroatlantice, a instaurat în România o cruntă dictatură subterană cu ramificaţii mafiote. În ciuda aparenţelor, societatea civilă, o mare parte din mass media, mediul de afaceri şi chiar cel academic au intrat în sfera de control a serviciilor. Suspiciunea în cadrul societăţii a crescut. A crescut şi sentimentul de teamă faţă de sistem. Fapt care a paralizat societatea românească. A crescut şi gradul de dezbinare din interiorul societăţii româneşti. Dureros e faptul că tot acest marasm social, politic, economic şi cultural s-a petrecut sub spectrul consolidării şi apărării democraţiei şi a statului de drept. A fost o infamie. Un atac crunt asupra instituţiilor statului şi a constituţiei. Faţă de epocile Iliescu, Constantinescu şi Năstase, formele de supraveghere şi control ale societăţii de către servicii au luat înfăţişări diabolice. Răul de atunci, proliferează şi acum.

Desigur, nu putem nega calităţile de lider ale lui Băsescu. Dacă ar fi avut un pic de conştiinţă, Băsescu ar fi putut fi un preşedinte providenţial pentru România. A fost unul nefast. Ambele sale mandate au fost obţinute prin declaraţii false şi prin fraudă. Mandatele sale au fost ilegitime. Ne aflăm şi azi sub stigmatul lor.

Ajungând aici, mă întreb: de ce istoricii noştri nu fac o analiză pertinentă asupra acestei epoci infame? De ce nu se intentează procesul băsismului în paralel cu cel al comunismului?!

Dacă Traian Băsescu a făcut delaţiuni şi poliţie politică, după cum rezultă din presă şi din declaraţiile foştilor săi colegi de la şcoală militară, Ion Bârgău şi Corneliu Dimitriu, ajungând în vârful structurilor puterii prin declaraţii ce au eludat legea, de ce nu i se intentează un proces pentru uzurparea democraţiei şi a statului de drept?!

Dacă această pată a istorie noastre recente nu va fi cercetată şi lămurită nu aveam nici o şansă să ieşim la suprafaţă din marasmul pe care îl trăim. Aceasta dintr-un motiv cât se poate de simplu: dacă nu-ţi asumi trecutul, în cazul nostru cel recent, care supurează încă, nu ai nici o şansă să-ţi construieşti un viitor care să nu poarte încorporat în el perversitatea trecutului infam.

Epoca Băsescu proliferează şi azi, creând mereu alte structuri infame şi o atmosferă de marasm.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist