Independenţa băncilor centrale în timpul crizelor economice

joi, 15 octombrie 2020, 01:50
1 MIN
 Independenţa băncilor centrale în timpul crizelor economice

Înainte de criza financiară globală din 2007-2009, modelul ideal de bancă centrală prevedea un organism independent faţă de guvern, având ca prioritate stabilitatea preţurilor prin intermediul ţintirii inflaţiei. Acest consens era susţinut de cercetările empirice care stipulau că independenţa băncilor a fost un factor esenţial în reducerea inflaţiei, fără a afecta negativ creşterea economică sau ocuparea forţei de muncă.

Dar importanţa menţinerii independenţei băncii centrale a fost pusă sub semnul întrebării în contextul crizei financiare globale. Această dezbatere în mediul politic şi academic a fost determinată de înregistrarea unei inflaţii scăzute simultan cu declinul economiei, utilizarea agresivă a măsurilor monetare neconvenţionale de către băncile centrale şi creşterea responsabilităţilor băncii centrale privind managementul crizei.

Conceptul independenţei băncii centrale este fundamentat atât pe considerente teoretice, respectiv pe argumente de eficienţă economică pentru întreaga societate, cât şi pe aspecte practice, care demonstrează că o bancă centrală independentă constituie o garanţie pentru evoluţia unei economii de piaţă. În literatura de specialitate [Cocriş V., Sireteanu E., Andrieş A.M., Activitatea Bancară şi Integrarea Monetară Europeană, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013] putem distinge trei accepţiuni ale independenţei băncii centrale: a) independenţa în alegerea obiectivelor, care presupune că banca centrală este liberă să-şi stabilească obiectivele sau, cel puţin, valoarea curentă a ţintelor referitoare la anumite obiective şi că factorul politic nu are influenţă directă asupra stabilirii obiectivelor finale de politică monetară; b) independenţa în alegerea instrumentelor (independenţa instrumentală), care presupune că banca centrală are independenţă în stabilirea instrumentelor de politică monetară pentru atingerea obiectivelor stabilite (rata dobânzii, agregatele monetare, cursul de schimb etc.); c) independenţa personală, care presupune că persoanele cu responsabilităţi în conducerea băncii centrale pot rezista presiunilor venite din partea factorului politic.

La nivelul Uniunii Europene, principiul independenţei băncilor centrale este prevăzut la articolul 130 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene: „În exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate şi prin Statutul SEBC şi al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita şi nici accepta instrucţiuni din partea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism”. La nivelul naţional, Legea nr. 312/2004 privind Statutul BNR defineşte clar independenţa şi principalele linii ale organizării şi funcţionării Băncii Naţionale, compatibile în mare măsură cu cele specifice băncilor centrale din economiile dezvoltate. Astfel, Legea nr.312/2004 prevede la art.1 alin.(2) că Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, iar la art.3 alin.(1) că Banca Naţională a României şi membrii organelor sale de conducere, în îndeplinirea atribuţiilor, nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate.

Independenţa băncilor centrale a fost pusă sub semnul întrebării şi în România în ultimii ani. Ordonanţa 114/2018, aşa-numita Ordonanţă a „Lăcomiei băncilor” care prevedea taxarea activelor financiare ale băncilor în funcţie de evoluţia ratei de referinţă interbancare ROBOR, a antrenat dezbateri între mediul politic pe de o parte, şi practicieni şi mediul academic, pe de altă parte privind independenţa băncii centrale – Banca Naţională a României (BNR). Aceste modificări legislative au avut ca efect diminuarea capacităţii BNR de a implementa politica monetarăşi, implicit, afectarea independenţei acesteia deoarece canalul dobânzii de politică monetară era distorsionat de corelarea acestei taxe cu evoluţia ratei ROBOR, apărând un conflict între obiectivul stabilităţii preţurilor şi cel de a asigura stabilitatea financiară.

Profesorul Alan Blinder [Blinder A.Central Banking in Theory and Practice, The MIT Press, Cambridge Massachusetts, London, England, 1998] consideră că independenţa băncii centrale înseamnă în primul rând că banca centrală are libertatea de a decide cum să-şi atingă obiectivele, dar nu înseamnă că banca îşi poate alege singură obiectivele şi e de părere că într-o democraţie este mai potrivit ca autorităţile publice să stabilească obiectivele şi abia apoi să delege banca centrală să le atingă. Astfel, nu este nevoie ca banca centrală să aibă autoritatea de a-şi stabili obiectivele, conferirea unei asemenea autorităţi ar însemna să se acorde băncii centrale o putere mare în mod nejustificat. Se consideră că reprezentanţii aleşi ai poporului sunt cei care iau asemenea decizii, iar ulterior banca centrală trebuie să servească voinţa publică. În consecinţă, banca centrală trebuie să aibă independenţă instrumentală, adică a instrumentelor pe care le utilizează în atingerea obiectivului, şi nu independenţă cu privire la obiectiv.

Noile competenţe ale băncii centrale în domenii precum supravegherea prudenţială, stabilitatea financiarăşi politica macroprudenţială determină banca centrală să se coordoneze cu guvernul şi alte instituţii de reglementare şi creşte provocarea păstrării independenţei băncii centrale.

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Comentarii