Industria de selfie-uri

Sunt la mare. Pe plajă românească. Trăiesc o primă impresie neaşteptată: aici, unde sunt acum, turiştii sunt pe sfert faţă de anul trecut pe vremea asta. Probabil din cauza Covid-ului. De aici apar o mulţime de alte efecte secundare, ca să spun aşa. Foarte puţină lume la promenadă pe faleză, foarte puţină lume la cumpărături şi în restaurante. Am văzut o imagine aproape dezolantă, dacă nu comică într-un fel: la o terasă care altădată era înţesată de oameni, îţi trebuia rezervare să prinzi un loc la o masă, azi e goală, absolut goală. Aceeaşi formaţie de lăutari cânta cu acelaşi entuziasm, aceleaşi cântece de anul trecut, chelneriţele stăteau sprijinite de tejghea şi băteau din picior în ritmul muzicii, dar nu era niciun client să le vadă. De departe staţiunea pare neschimbată, luminile sunt la fel de multe şi jucăuşe, muzicile la fel de vesele şi optimiste, dar, dacă te uiţi mai aproape, observi că toate astea sunt de faţadă, esenţa, adică turiştii, sunt lipsă la apel. Actorii sunt pe scenă, joacă în draci, dar spectatorii stau acasă şi citesc piesa singuri, la bec…

Unele lucruri însă au rămas neschimbate, ba poate chiar s-au agravat, ca să zic aşa. Românii mai educaţi nu au apărut, probabil ştiu prea multe despre viruşi, dar mârleţii parcă s-au înmulţit din cauza asta. Eu personal nu ştiu din ce categorie fac parte, probabil din cea experimentalistă, cu indulgenţă…

Sunt cazat întru-un camping care cândva era tabără pionierească. Am făcut o vizită în împrejurimi şi am descoperit printre ierburi, tufe şi copaci crescuţi sălbatic după Revoluţie, piesele componente ale unei tabere de profil: căsuţele, băile, vestiarele, terenurile de sport şi, în sfârşit, nelipsitul, cel care dădea mereu amprenta locului, amfiteatrul unde cândva, poate într-o lume mai bună, cel puţin din acest punct de vedere, aveau loc întâlniri ale pionierilor, cu activităţi de tot felul care îi uneau şi chiar le lăsau amintiri extrem de plăcute. Ştiu ce spun pentru că am fost acolo. Cu tristeţe constat acum, a mia oară, că democraţia asta a noastră nu a reuşit nici până la ora actuală să păstreze nici măcar ritmul de atunci şi evoluţia spirituală a acestui popor. Tot ce a făcut acest regim a fost să îndobitocească într-un sens tehnologic indivizii, nimic mai mult. O ducem mai bine material, dar spiritual, ca popor, suntem varză.

Exemple în acest sens îmi sunt oferite în fiecare zi, de dimineaţă până seară, oriunde m-aş duce. Maşini extrem de luxoase opresc pe faleză, dar din ele ies nişte moluşte spilcuite care vorbesc o limbă stâlcită şi se comportă mai rău decât cel mai needucat ţăran de altă dată. Burtoşi fără număr şi fără simţire zac mâncând seminţe şi râgâie ca porcii lăsând în urmă numai şi numai mizerie oriunde ar sta.

Dar cea mai tristă, din punctul meu de vedere, este situaţia copiilor. Aflându-mă într-un fost locaş al pionierilor, imitaţii aproape fidele ale cercetaşilor clasici, care în trecutul atât de hulit făceau activităţi aici dintre cele mai frumoase, interesante şi copilăreşti, fie ele şi sub stindardul unui partid totalitar şi absurd pentru cei mari, nu pot să nu fac comparaţia cu progeniturile contemporane a căror principală îndeletnicire este practicarea nimicului. Urmăresc de fiecare dată cu răbdare infinită, ca un cercetător obsedat de studiul său, fătucile şi băieţii cum stau tolăniţi pe şezlongurile închiriate cu banii furaţi sau munciţi ai părinţilor şi butonează fără încetare ecranele telefoanelor. Unul lângă altul, fără să se vadă, fără să-şi vorbească, ore în şir. Singurele momente când par că îşi schimbă activitatea sunt acelea în care încep o şedinţa de selfie-uri. Fie că sunt în grupuri sau singuri pe plajă, fiecare în parte îşi scoate telefonul din dotare şi, aranjându-şi părul în diverse forme se apucă să îşi ţuguiască buzele, să încline capul într-o parte, să zâmbească şăgalnic în timp ce se fotografiază iar şi iar şi iar. Fetele, cel puţin, sunt în stare să stea zeci de minute în „şedinţă” până le iese ceea ce doresc, ceva adică ce merită să fie postat pe net. Asta este una dintre principalele activităţi care mănâncă timpul odraslelor din ziua de azi, producerea de selfie-uri la greu, în cât mai multe posturi, cât mai multe locuri şi situaţii posibile. Nimic altceva nu mai contează decât să pui ceva pe net care să primească atât de multe aprecieri, încât să te facă fericit. Şi cum acest lucru nu se întâmplă niciodată, producţia de poze este nesfârşită.

Admiraţia dezinteresată a omului în faţa naturii a devenit pentru cel de azi nici mai mult, nici mai puţin decât o apreciere doar a potenţialului fotografic al acesteia. Orice obiect, animal, plantă, fenomen nu mai este savurat ca atare, ci transformat cu orice preţ în informaţie pentru distribuit. Sunt oameni pe tiroliană pentru prima dată în viaţă, în vârful Făgăraşului care, în loc să guste momentul şi senzaţiile la maximum, sunt preocupaţi doar de prinderea momentului pe telefon, de imortalizarea lui pe hard pentru a fi mai apoi împărtăşit cu prietenii. Apar instantanee sau filmuleţe cu câte un individ care traversează o zonă mirifică, dar care pierde tot doar pentru a o filma. Am devenit, majoritatea dintre noi, nişte fotografi jalnici, dar obsedaţi, care sacrifică prezentul pentru un succes ulterior şi iluzoriu de public.

De câţiva ani încoace părinţii nu mai urmăresc cu proprii lor ochi serbările de la sfârşitul fiecărui an şcolar ale copiilor lor, ci prin intermediul ecranului telefonului sau al aparatului de filmat/ fotografiat. Pentru foarte mulţi întrebarea „Îţi mai aminteşti cum a fost când a terminat cel mic clasa I?” ar avea răspunsul: „Nu, pentru că trebuia să filmez momentul”… Prezentul a murit în numele eternităţii. Care eternitate se pierde într-un morman de CD-uri sau în vreun fişier pe calculator cu mii, poate sute de mii de alte momente „salvate” – în realitate pierdute – care, mai mult ca sigur, nu vor mai apuca să fie vreodată vizionate de nimeni din lipsă de timp (cine are atât timp pe lume să vadă mii de poze?!…).

Şi iată cum încetul cu încetul, omul se îndreaptă cu paşi siguri spre a deveni un produs el însuşi digital şi nimic mai mult. Omul real se va retrage către o postură statică, inactivă, dar se va transpune pe ecran unde va fi capabil să meargă oriunde şi oricând doreşte. Doar cu mintea, iar de acolo, să trimită moştenitorilor selfie-uri fără număr… 

Briscan Zara este scriitor şi publicist