Însemnări din livada cu vişini

Cam astfel am simţit în primul moment, citind „366 de însemnări din anul pandemiei” de Dumitru Augustin Doman, carte apărută la Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2021. Totuşi, în rândurile ce urmează, voi încerca să văd ce se ascunde dincolo acest zâmbet, provocat de plăcerea pură a cititului, căci această carte, de bună seamă, îţi oferă această plăcere.

Fără îndoială se pitesc multe, strălucesc, aş zice, modest în întuneric. Modestia se străvede de la început, când cântăreşti cartea în mâini. E o cărţulie reţinută, discretă (vezi apoftegma semiglumeaţă 213, când un ofiţer negru, pardon afro-american, din armata americană îi apare în vis şi îi spune: „Mai uitaţi-vă prin DEX! La cuvântul discreţie!”, dar n-aş putea spune ingenuă, de 366 de însemnări din timpul pandemiei, câte una pentru fiecare zi. Bănuiesc că autorul a scris mai multe zilnic, dar a selectat „la sânge” numai câte una pe zi pentru cartea de faţă. Nu e puţin lucru să-ţi selectezi ceea ce scrii – numai autorii adevăraţi au puterea s-o facă.

Pe de altă parte, însemnările (mai degrabă, apoftegmele, dacă ne gândim la sensul lor filosofic) sunt variate, însă cuprinse într-o unitate de ansamblu. Augustin Doman are toate datele modernităţii: e discontinuu, plin de contradicţii, rupt sufleteşte într-o lume bălţat colorată, pe care nu o iartă. Ca orice modern care se respectă, nu e un sadovenian, construcţiile ample şi molcome, de fluviu american, nu-i sunt proprii. Căci Augustin Doman nu e un ingenuu, repet. Dă cu pleasna munteneşte în politicienii noştri. Ca în însemnarea 240: „Din ciclul O mie şi un de motive pentru care nu votez: 2) Pentru că de şapte luni ni se spune să stăm în casă, iar când creşte numărul infectaţilor cu COVID ni se spune să venim la vot. Logică de politicieni: Stai în casă, hai la vot! (Joi).” Dar Doman atinge înălţimile tragismului de-a dreptul, ca unul din acei „oameni de prisos” cehovieni, când vorbeşte, de pildă, de tribulaţiile sale cu oamenii din administraţie: „De trei săptămâni, trăiesc umilinţa vieţii mele să-mi fac acte noi în locul celor furate la Sunny Beach, pe litoralul bulgăresc. Trei săptămâni la cozi kilometrice, cu timp pierdut, cu bani mulţi pierduţi, cu înfruntări verbale din partea celor din spatele ghişeului. De la gunoier şi portar până la cel mai înalt funcţionar nimeni n-a pierdut ocazia să mă calce pe cap ca pe-un gândac. Dacă în două luni îmi recuperez actele şi nu fac comoţie cerebrală de stres şi de nervi înseamnă că fac parte din Rezistenţă.” (Duminică 30 august 2020).

Autorul nostru, trăind paşnic în livada sa vişini de la Curtea de Argeş, nu-i scapă de la diatribă nici pe poeţii postmodernişti, de exemplu: „Poezie fără metafizică? Post-moderniştii tot încearcă să facă poezie cu fiziologie. Când se va reuşi lirism şi fecale într-o chimie genială, poate se va ajunge la poezie, dar mă tem că nici atunci (Marţi, 11 august 2020)”.

Dar să nu se creadă că tonul acesta întunecat, apocaliptic de-a dreptul (când contabilizează des bolnavii şi morţii de covid, de pildă, sau când trage concluzia pe care am tras-o cam toţi: „Trei luni mi-au fost suficiente să mi se spulbere credinţa şi în dumnezeii ăştia virusologi. Sunt nişte dumnezei de carton care nu ştiu şi nu pot face mai nimic.) este unic. Nu e nici măcar dominant. Cel mai adesea umorul în cazul său relativizează lucrurile. Ca în nota 155: „În dreptul Mănăstirii Curtea de Argeş, pârâul Valea Iaşului se varsă în râul Argeş. Acolo prindeam peşte acum 27-28 de ani. Am mers acum după atâta timp. Am prins 0 (zero) peşti. În schimb, am prins o ploaie torenţială. Dar, ce mai conta, după ce intrasem în prealabil în mâl până la genunchi. Dar, la 25 de metri, peste râu, e o insulă despre care Emil Brumaru spunea cu câţiva ani în urmă într-un interviu din Suplimentul de Cultură al Ziarului de Iaşi că acolo mai citea, în anii 60 cu capul pe o fată în piz…, pardon, în pielea goală (Miercuri, 3)”.

Toate adunate la un loc îl fac pe Augustin Doman să nu mai voteze. De aceea, spune el pişicher, se roagă lui Dumnezeu „să nu apară un om politic (de partid nu se pune problema) cu vreun program major şi coerent, chiar cu un proiect de ţară, că atunci va trebui să-mi încalc cuvântul”. După cum se vede, umorul scriitorului e ucigător. Coţofana din livada cu vişini, mai spune el, îl linişteşte: niciodată nu se întâmpla asta în timpul vieţii sale.

Însemnările din livada de vişini domaniană (e o poză splendidă chiar pe coperta cărţii) sunt mereu interesante şi numai aparent contradictorii. Doman e un „meseriaş„ în ale scrisului, dovadă multele lui volume de proză, premiile, activitatea lui de gazetar, de redator-şef la Calende, la ziarul Argeş Express şi la revista Argeş. Dar, dincolo de toate acestea, e un om de talent, cuvânt imposibil de lămurit, oricât şi-ar bate capul netalentaţii. Dar talentul este deţinut de Augustin cu prisosinţă.

Prin stilul său original, în care, cum se zice, ce-i în guşă şi-n căpuşă, prin inventivitatea şi intelectualitatea însemnărilor, prin prospeţimea sa poetică, prin atipicul său şi bunul gust, care te fac să citeşti totul cu plăcere, pe nerăsuflate, Augustin Doman e un nume în literatura română peste care putem spune că nu se poate trece.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist