Interogaţii

Colegul meu de la secţia de Sociologie, Norişor Scamă, dezvoltase, în timp, un defect pe care unii ar fi fost tentaţi, probabil, să-l considere „profesional”. Supunea pe oricine, oricând şi oricum, unui detaliat interogatoriu – destinat, pesemne, stabilirii inconturnabilului adevăr. Legătura cu profesia lui Norişor se justifica în mod evident: unde altundeva, dacă nu în sociologie, au cunoscut „chestionarele” o mai mare răspândire? Şi totuşi noi, cei care-l ştiam pe profesorul Scamă de ani de zile, deţineam o informaţie crucială despre stilul său de viaţă, informaţie ce nu avea vreo legătură cu munca împricinatului şi care părea totodată cauza reală a menţionatului comportament – cum să-i spun? – interogativ-analitic. Pe scurt, Norişor căpătase un oarecare snobism de când trăise o vreme în Anglia ca bursier la Universitatea londoneză, snobism extins rapid pe parcursul deceniului din urmă. Deprinsese obiceiuri aristocratice care evoluaseră extrem de complex. Standardele sale existenţiale se mulaseră, treptat, pe cele ale gentleman-ului autentic britanic pe absolut toate planurile. Adică: îmbrăcăminte, gestică, mentalitate, atitudine, locuire (atât în spaţiul privat, cât şi în cel public), interacţiune cu semenii etc. Să zicem că asta li se poate întâmpla multora şi nu ar trebui să constituie, ultimativ, un lucru rău. Ţine de occidentalizarea noastră, de mult-râvnita „integrare” în civilizaţia aşa-numită „post-industrială”. Copiii celor care, acum câteva decenii, mergeau de Anul Nou cu ursul şi cu capra prin sate beau astăzi, la Revelioane, cu eleganţă, cocktail-uri sofisticate în cluburi pline de rafinament monden. Progres demn de laudă sinceră.

Problema universitarului venea din obsesia lui – şi aici, vă rog să-mi permiteţi o calchiere cam grosolană, însă în temă, legată aşadar de contextul anglofil asumat de către Norişor – de „a genuiniza” transferul de identitate britanică în universul mioritic. Cu alte cuvinte, Scamă intenţiona să fie perfect autentic. Nu era un imitator, ci un trăitor. Nu putea să mimeze aristocraţia, ci să o experimenteze ad litteram. Realizând că nu va reuşi, de unul singur, această intrare efectivă în pielea unui individ dintr-o cultură diferită, în ciuda anilor petrecuţi în interiorul ei, profesorul a decis să-şi angajeze nişte consileri, să zicem, „de imagine” (iviţi actualmente, în majoritatea zonelor de existenţă socială, precum ciupercile după ploaie!). Consilierii în cauză jucau un rol important, fundamental chiar, în orice acţiune derulată de domnul Scamă, de la hainele alese pentru o anumită împrejurare, până la mobilierul din apartament pentru care opta şi anturajul unde hotăra să pătrundă. Într-un asemenea decor complicat, de evenimente şi manifestări, s-a produs „declicul”! Oamenii de imagine foloseau, in corpore, acelaşi tipar de operare: the Q & A system, cum obişnuiesc să spună tot anglofonii, oriunde s-ar afla ei. Întrebări şi răspunsuri. Norişor era supus unor interogatorii obositoare, tulburătoare, chinuitoare. De exemplu, în momentul achiziţionării unui set de cămăşi, consiliera sa pe probleme de îmbrăcăminte l-a analizat astfel: „Mai întâi, domnule profesor, trebuie să definim câteva coordonate precise, indispensabile actului comercial, dar indestructibil conectate la cel ambiental: de ce, cine, unde, cum şi, mai ales, când?”

La nedumeririle bietului universitar, domnişoara a reacţionat foarte competent: „De ce vreau să-mi cumpăr cămăşi? E vorba despre o nevoie psihologică ori faptul reprezintă o necesitate de exprimare personală în anumite circumstanţe? Presupunând că răspunsul este cel de-al doilea, trecem la nivelul următor. Cine sunt eu? Orice obiect vestimentar descrie o latură a personalităţii mele, prin culoare, formă şi material! Apoi, unde mă situez eu ca individ? Mediile în care mă mişc cer reprezentări diferite ale eului interior. Cum am de gând să mă comport în contextele amintite? Între intenţiile mele ocazionale şi cămaşile îmbrăcate trebuie să existe coeziune. În fine, când voi purta cămăşile? În ce anotimpuri, în ce intervale ale zilei ş.a.m.d.? Factorul temporal rămâne definitoriu!” Scenariul – fix cu aceleaşi întrebări sau cu variaţii mici ale lor! – s-a repetat pe toate celelalte paliere ale vieţii lui Norişor. Omul a ajuns rapid compulsiv. Dacă, în prima fază, el te supunea unui interogatoriu cumva „ştiinţific” (în genul: „Spune-mi unde şi cine eşti, ca să-ţi zic de ce, cum şi, mai ales, când eşti?”), ulterior, a început să strige, pe stradă şi prin amfiteatre (în faţa studenţilor!), diverse măscări însoţite de pronume interogative. Nebunia s-a terminat în cabinetul psihiatrului, unde medicul a făcut, din start, o eroare fatală. I-a comunicat lui Scamă scurt: „Domnule profesor, să stabilim împreună unde, cum, de ce şi, mai ales, când s-a declanşat problemuţa dumneavoastră!” Consecinţele au fost dramatice. Presa le-a consemnat cu epitete precum şocant, uluitor, devastator…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video