Între artă şi credinţă

*

„Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin impozite, taxe şi impozite.” Am citat din Marx. Aici Marx e imbatabil. Din orice unghi am privi aserţiunea sa, nu avem cum să nu-i dăm dreptate. Crescând taxele şi impozitele ucizi libera iniţiativa, ucizi concurenţa şi piaţa liberă.

Cum la noi taxele şi impozitele cresc, să înţelegem de aici că scopul subteran, inconştient sau conştient, al guvernelor noastre este dărâmarea din interior a capitalismului instalat după Revoluţia din decembrie 1989 şi revenirea la comunism? Ciudat este însă faptul că toate aceste taxe şi impozite au crescut şi vor creşte în continuare cu acordul Băncii Mondiale şi a tuturor forurilor europene. Dar şi mai ciudat e faptul că liberalii noştri au votat în Parlament iniţiativă a PSD-ului, ridicând nu o singură mână, ci ambele mâini, fără să crâcnească.

Pentru a înţelege lumea în care trăim, e bine din când în când să-l recitim pe Marx, asta ca să evităm pe cât posibil repetarea unor greşeli istorice.

*

Una dintre legile cele mai frumoase emise de legendarul legislator spartan Licurg a cărei nobil scop era desfiinţarea definitivă şi irevocabilă a oricărei inegalităţi între cetăţeni, a fost interzicerea folosirii monedelor de aur şi de argint (probabil, şi a celor de aramă şi de bronz) şi confecţionarea monedelor doar din fier.

Se spune că pentru a face ca fierul din care erau turnaţi banii să fie cât mai perisabil, Licurg a dat ordin ca drugii de metal din care urmau să fie confecţionaţi banii să fie încinşi şi cufundaţi în oţet. În contact cu oţetul, fierul înroşit îşi perdea duritatea, devenind atât de moale, încât nu puteai turna din el decât monede de grosimea unor cărămizi. Visteria lui Licurg a confecţionat bani, dar dimensiunea şi greutatea lor erau atât de mari, încât nu puteau fi folosiţi în tranzacţii obişnuite, iar cei care din pricina lăcomiei ar fi vrut să ţină acasă câteva sute de oboli, ar fi trebuit să construiască magazii speciale şi să aducă acasă banii cu căruţa.

Se spune că odată cu instituirea unei astfel de monede, mita, furturile şi crimele au dispărut din Sparta, căci nimeni nu s-ar fi încumetat să fure sau să ia mită, odată ce moneda era atât mare şi de grea, încât s-o poată ascunde undeva în cetate fără să fie văzut şi pedepsit.

A fost un fel de happening sau performance social petrecut cu 2800-2900 de ani în urmă, experiment care a făcut ca în Sparta luxul şi bogăţia să dispară.

Probabil că asta au în vedere acum şi legislatorii ce dirijează din umbră asupra sorţii noastre şi care doresc – pentru binele întregii umanităţi – să renunţăm la proprietate, la bani şi la familie, limitându-ne cheltuielile la strictul necesar. Ei n-o să confecţioneze însă bani din fier, ci vor face criptomonede, a căror accesare va fi însă atât de dificilă, încât vom renunţa la ea.

Frumoase vremuri ne aşteaptă.

*

Într-una din cugetările sale, părintele Steinhardt, contrazicându-l indirect pe Marx, afirma că „nu sistemul politic sau economic este determinant, ci – citez – tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează”.

Azi cuvintele sale prind un ecou parcă şi mai puternic decât în regimul comunist în care a trăit şi a avut de pătimit Nicolae Steinhardt, alături de mulţi dintre noi. Căci azi, nu mai există nici un fir călăuzitor care să unească nemulţumirile oamenilor şi revolta lor împotriva unui regim care, sub lozinca libertăţii de expresie, a bunăstării şi a democraţiei caută să ne dezbine şi să ne izgonească din suflete şi bruma de credinţă pe care o mai avem. Pentru că un creştin, afirmă el, „trebuie să fie mereu atent la ispite…” Iar în jurul nostru sunt din ce în ce mai multe ispite. Una dintre ele fiind prostia. Prostia în care ne complăcem să trăim. Apoi mai sunt, citez: „Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri sau trecerea nepăsătoare, care sunt, afirmă părintele Steinhardt de la diavol, nu de la Dumnezeu. Iisus a văzut pragurile peste care omenirea, pentru a nu-şi pierde credinţa şi spiritualitatea, va trebui să păşească în fiecare timp. A văzut şi ne-a prevenit. Noi însă am devenit orbi şi surzi la cuvintele sale.

Arta, spunea Andre Gide, este o colaborare între Dumnezeu şi artist, şi cu cât face mai puţin artistul, cu atât mai bine”. Cu alte cuvinte, cu cât artistul se lasă în voia mâinilor Domnului, cu atât opera sa, indiferent dacă avem de-a face cu poezie, muzică, pictură sau sculptură sau, de ce nu, o simplă fotografie, va purta pecetea desăvârşirii. Aici, e vorba de inspiraţie. De revelaţie, care vine atât din interior, cât şi din exterior. Din transcendent.

*

Atelierele pictorilor cunosc, pe parcursul zilei, câteva metamorfoze. Dacă dimineaţa seamănă, într-adevăr, cu nişte chilii, la orele prânzului ele se transformă în nişte anticamere sau chiar saloane de primire. Pictorul se comportă ca un călugăr atâta timp cât are şevaletul în faţă. După ce îl abandonează, sufletul îi dă ghes să-şi propovăduiască religia în lume…

Fiecare „chilie” îşi are personalitatea sa distinctă, o anume atmosferă, un anume chip. Într-un fel, atelierul poate fi perceput ca un autoportret al artistului la (perpetua) tinereţe a purităţii şi impurităţii sale artistice…

Am asistat pe vremuri, la un experiment insolit al pictorului ieşean Dorin Baba care m-a pus pe gânduri. Pe parcursul a două ore publicul a asistat la un experiment unic, la un fel de magie picturală, în care două tablouri de dimensiuni impresionante s-au pictat singure. Iar după materializare, tablourile s-au aneantizat, luând foc instantaneu şi pulverizându-se în aer.

Vizitându-i mai târziu atelierul, l-am surprins pictând prin intermediul flăcărilor. Pensula era muiată în flăcări, iar peisajul sau chipul reprezentat ardea mistuindu-se în vălvătăi. În urma arderii, culorile de pe pânză îşi schimbau nuanţele lor iniţiale, iar peisajele şi chipurile zugrăvite păreau desprinse dintr-o altă lume. Stând comod pe fotoliu, am văzut materializându-se din flăcări aura unui voievod ce a bântuit prin alte vremuri, a unui cal şi a unui câine înaripat ce se hrănea cu foc.

A fost o halucinaţie, o magie. Nu ştiu.

*

„În lumea păcatului – spunea părintele Steinhardt – perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre –, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”

Se pare că noi nu încercăm să ne împăcăm cu gândul că trăim într-o lume imperfectă şi dorim, cu tot dinadinsul să transformă imperfecţiune în perfecţiune, gândind şi, mai ales, acţionând, cât mai corect politic. Aliniindu-ne, cu alte cuvinte, la noile standarde ale politicilor culturale, care dau naştere la noi aberaţii ideologice, la fel de nocive ca şi cele din perioada comunismului, la ameninţări şi la vărsări de sânge.

Părintele Steinhardt ne mai dă şi un alt sfat legat de toleranţă şi bună vecinătate, pe care, poate, ar trebui să-l urmăm: „Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie – spune el – şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale”.

Noi însă, pare-se, nu prea avem organ să înţelegem sfatul părintelui de la Mânăstirea Rohia, cel care a refuzat să devină martor al acuzării împotriva lotului Noica-Pllat, fapt pentru care a fost arestat şi condamnat la 12 ani de muncă silnică, la 7 ani de restrângere a drepturilor civile şi la confiscarea totală a averii personale, fiind acuzat de infracţiune de uneltire contra ordinii sociale; nu, noi ignorăm sfaturile sale şi ducem gunoiul vecinului cât mai departe de habitatul nostru. Îl ducem la groapa de gunoi şi nu ne mulţumim doar cu atât, ci îi dăm foc, apoi ne mirăm că între noi şi vecinul nostru se cască o groapă din care se ridică fum şi miasme grele.

Iată unde duce graba de-a face ordine nu în propria ta curte, ci în ograda altuia, excesul de zel şi intoleranţa.

În amintirea botezului său petrecut între zidurile închisorii Jilava, se cuvine să-i aducem un pios omagiu.

„Acum ştiu, ştiu – mărturiseşte el – că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist