Investigaţia Mueller, un test pentru democraţia americană în era Trump

Întrebarea de mai sus era inspirată de dezvăluirea apărută în The New York Times la sfârşit de săptămână privind o scrisoare confidenţială elaborată de avocaţii lui Trump, trimisă consilierului special Robert Mueller III şi obţinută de jurnalişti. Avocaţii preşedintelui şi-au pus materia cenuşie laolaltă pentru a construi un caz nimicitor ca să îl protejeze pe Măria sa Donald de o eventuală detronare ori condamnare în investigaţia imixtiunii ruseşti la prezidenţiale. Scrisoarea avocaţilor, potrivit The New York Times, concluzionează că preşedintele "nu poate obstrucţiona în mod ilegal niciun aspect al anchetei privind amestecul electoral al Rusiei, deoarece Constituţia îl împuterniceşte, dacă doreşte, să înceteze ancheta sau chiar să-şi exercite puterea de a se ierta". Comentează autorii articolului din The New York Times – "avocaţii domnului Trump se tem că dacă va răspunde întrebărilor (n.r. din interviul lui Mueller) fie voluntar, fie în faţa unui mare juriu, el riscă să se expună fie unei acuzaţii de declaraţie falsă în faţa anchetatorilor, fie unei posibile infracţiuni ori ofense condamnabile". 

Scrisoarea avocaţilor vine după ce, în luna martie, consilierul special Robert Mueller a înaintat un set de 40 de întrebări pentru preşedinte, cunoscute sub numele de Interviul lui Mueller, legate de ancheta privind interferenţa rusească în campania alegerilor prezidenţiale din 2016. Presa a relatat şi comentat pe larg semnificaţia întrebărilor, imediat după publicarea lor. Potrivit unor comentatori, Mueller ar avea, probabil, deja răspunsurile la ele ca urmare a investigaţiilor. Răspunsurile lui Trump ar fi însă esenţiale pentru că ar clarifica acuzaţii de obstrucţionare a justiţiei şi de declaraţii false din partea Preşedintelui. De aproape trei luni, preşedintele Trump a ignorat interviul. Scrisoarea avocaţilor este prima mutare din tabăra preşedintelui pe acest front. Ideea că preşedintele e deasupra legii şi se poarte ierta sau absolvi singur de vină e una năucitoare, desigur, în contextul acestui caz şi aşa complicat.

Investigaţia Mueller a aniversat luna trecută un an. Consilierul special Robert Mueller III a fost numit de vice-procurorul general al SUA, Rod Rosenstein pentru a superviza ancheta unei presupuse interferenţe ruseşti în fostele prezidenţiale. Numirea lui Mueller a avut loc imediat după ce Trump l-a concediat pe preşedintele FBI James Comey în mai 2017, concediere ce a avut loc tocmai pe fondul problemei ruseşti – "this Russia thing – cum se exprima Trump într-un interviu. Presa consideră numirea lui Mueller drept efectul de bumerang al concedierii lui Comey. Robert Mueller are o reputaţie monumentală. Preşedinte al FBI între 2001 şi 2013, el avut cel mai îndelungat mandat după Edgar Hoover. Judecător şi procuror cu diplomă de Princeton şi şef al biroului de informaţii, cunoaşte atât fineţea legii, rigoarea investigatorului, cât şi tenacitatea culegătorului de informaţii. Dar cel mai important în context politic, Mueller e conservator republican. A fost numit la FBI de George Bush. Preşedintele Obama i-a extins mandatul iniţial de 10 ani. Mueller este un simbol al unui sistem democratic în care expertiza şi profesionalismul transcendeau interesele politice şi ideologiile de partid. În era Trump, el a fost personajul perfect pentru această anchetă catalogată de preşedinte drept o vânătoare de vrăjitoare, aşadar una politică. Orice alt consilier special în afară de Mueller ar fi fost probabil fie concediat, fie discreditat până acum. Iar ancheta, îngropată. Discreditarea sa şi a cazului este ceea ce Trump încearcă de la început, însă sondajele de opinie arată că peste 50% din americani cred că ancheta trebuie să continue.

Chiar dacă tendinţele de discreditare sau de îngropare a acestei anchete nu au reuşit până acum, cazul trece însă printr-un impas, ori cel puţin s-a creat percepţia publică a unui impas. Numărul americanilor care susţin ancheta trece de 53%, dar a scăzut. În ziare, e un titlu repetitiv. E cumva obositor, mereu acolo. Are nevoie de o victorie, de ceva neobişnuit, ca să trezească opinia publică. Problema este că Trump şi deraierile lui permanente au transformat neobişnuitul într-o banalitate. Aşadar cazul riscă să devină în mentalul colectiv un bâzâit constant, căruia nimeni nu-i mai ştie nici măcar începutul ori etapele semnificative. Iar asta deşi istoria cronologică arată că ancheta a înregistrat rezultate cu adevărat remarcabile. Şase afacerişti puternici din anturajul campaniei prezidenţiale au fost puşi sub acuzare. Nenumărate dezvăluiri de afaceri dubioase cu Rusia ori cu afacerişti ruşi din cercurile puterii creează imaginea unui preşedinte ale cărui decizii par a fi dictate de bani, bani, bani.

Investigaţia Mueller rămâne însă o cauză esenţială pe eşafodul democraţiei. Esenţa acestui caz nu e dacă a existat o interferenţă rusească – căci asta e clar, iar tentative de interferenţe externe, nu doar ruseşti, sunt şi cu alte ocazii. Nici dacă Trump ar fi câştigat sau nu alegerile fără ruşi. Esenţa este în ce măsură America are un preşedinte care a fost cunoscător or complice al acestor manevre; ori un preşedinte care a făcut şi face tot ce-i stă în putere pentru a-şi şterge urmele, cu riscul ignorării mecanismului democratic şi al subjugării politice a legii, a justiţiei.

Lista pardonabililor este unul dintre recentele evenimente în care preşedintele a arătat că e dispus să îşi folosească puterea şi atribuţiile pentru a-şi proteja aliaţii şi chiar pe sine. În luna mai, Trump a absolvit de răspundere patru demnitari condamnaţi pentru diverse felonii ori infracţiuni. Unul dintre cei cărora le-a acordat clemenţă executivă este neo-conservatorul Dinesh D’Souza, un controversat producător de film cercetat şi apoi condamnat pentru contribuţii financiare ilegale la campania electorală pentru Senatul statului New York. Presa a comentat că toţi cei absolviţi de Trump sunt indivizi care i-au arătat loialitatea şi că mesajul acestui gest a fost – cine mă apără va fi la rândul său apărat. Însă întrebarea iscată de aceste clemenţe executive este dacă Trump se va absolvi pe sine însuşi ori pe cei 6 potentaţi acuzaţi deja de Robert Mueller, în frunte cu Paul Manafort, personaj cheie în chestiunea rusească, acuzat de spălare de bani, uz de fals şi alte asemenea. Presa arată că absolvirea celor implicaţi în investigaţia Mueller ar putea prezenta riscuri pentru Trump însuşi şi că de asta nu ar fi făcut-o până acum.

Se va absolvi Trump pe sine? Experţi juridici şi analişti au opinii şi răspunsuri diferite la această întrebare, ceea ce arată că ambele scenarii sunt posibile. Rudy Juliani, avocat republican, fost primar de New York, declara că preşedintele se poate absolvi singur, însă ideea că Trump ar face asta e de neconceput. Alţi experţi în Drept consideră această posibilitate o anomalie constituţională, un gest revoltător de nepotrivit, un act fără precedent în istorie.

Mai multe scenarii sunt posibile în evoluţia ulterioară a investigaţiei. Primul e ca Trump să decidă brusc să răspundă întrebărilor. Caz în care ar putea să confirme presupuse suspiciuni de obstrucţionare a justiţiei, ceea ce ar arunca mingea în curtea Senatului. În cazul în care Trump va continua să-i ignore cele 40 de întrebări, Mueller ar putea cere Curţii Supreme să îl determine să apară la raport. Trump are de ales între a ignora ordinul Curţii, a-l concedia pe Mueller ori a le face pe amândouă. Caz în care va fi supus judecăţii Senatului. Sunt multe alte posibilităţi şi tot atâtea posibile întorsături. Sunt de pildă şanse ca fiul lui Trump să fie pus sub acuzare, dată fiind anchetarea sa laborioasă? Care ar fi mutarea lui Trump dacă asta s-ar petrece? Mueller, afară? Răbdarea şi tactul lui Robert Mueller par să indice că el încearcă să aducă ancheta la final evitând crizele, actele dramatice şi gesturile extreme. Însă, foarte probabil, în multe dintre aceste scenarii, finalul investigaţiei sale va trebui tranşat, la nivel politic, în Senat. Republicanii continuă să facă zid în jurul preşedintelui. Doar alegerile de la mijloc de mandat prezidenţial ar putea oferi o schimbare de balanţă politică.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul "Duke Initiative for Science & Society"