Iuliu Maniu. Glose la comemorare

S-a născut la 8 ianuarie 1873, la Bădăcin şi a murit la 5 februarie 1953 în închisoarea de la Sighet. Între rudele lui de sânge şi de spirit îi aflăm pe Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu. Iar atunci când ascendenţii tăi sunt parte din Cartea de Aur a neamului, nu le poţi trăda memoria ori menirea, fiind predestinat să-i porţi în suflet şi să duci credinţa lor mai departe. Marile familii româneşti din Ardeal au intrat în patrimoniul nostru prin idealismul şi nobleţea dăruirii lor. Fără aceste daruri pe care le-au pus în slujba neamului lor obidit – când deposedat de drepturi şi de istorie, când tolerat, când alungat – ideea şi idealul românesc dinlăuntrul arcului carpatic ar fi pierit demult. Iar o dată cu ele, însăşi România. De aceea există o legătură organică între toate aceste familii. Nicăieri în spaţiul nostru nu a existat o legătură mai temeinică între familiile mari şi idealurile izbăvitoare, între trecut şi viziune, între istorie şi destin. Intuind esenţialitatea Transilvaniei, la doar 16 ani, Eminescu a pornit pe drumurile ţării într-o călătorie iniţiatică şi izbăvitoare.

Istoria era aşadar parte din fiinţa lui Maniu, într-un sens organic, precum părinţii din părinţi. În tinereţe, a fost martorul mişcării de regenerare memorandistă, prin care românii şi-au afirmat dreptul la existenţă într-un moment în care renăştea ideologia maghiarismului intolerant. A fost prima şcoala politică de care tânărul Maniu s-a ataşat.

Marele război i-a aruncat pe românii ardeleni într-o dilemă aparent fără ieşire: să continue loialismul faţă de Coroană, în speranţa negocierii unui nou statut în lăuntrul unui imperiu federalizat, ori să se desprindă de aceasta şi să se apropie de România. Azi, soluţia din urmă ni se pare firească şi e de la sine înţeles, dar în epocă lucrurile erau mult mai complicate. Cine ar fi bănuit, cu doar câteva luni înainte de 1 Decembrie 1918 că imperiul bicefal se va prăbuşi? Iar o mişcare greşită din partea românilor ar fi putut complica iremediabil situaţia lor. De aceea toţi ctitorii Marii Uniri au avut răbdare cu istoria, neriscând acte necugetate.

Toţi ştim că din ecuaţia reîntregirii nu putea lipsi România, dar ţara era îngenuchiată şi abia la 11 noiembrie 1918, când războiul s-a încheiat cu victoria Antantei, puteam spera la o nouă întocmire în care să ni se recunoască drepturile. Atunci a căzut în balanţa istoriei marea generaţie unionistă. În mai puţin de o lună, românii bucovineni şi ardeleni au decis viitorul ţării. Niciodată poate în istoria noastră, într-un interval de timp atât de scurt, nu s-au luat hotărâri mai importante. În lipsa acestora, şi unirea Basarabiei cu ţara, decisă la 27 martie 1918, ar fi devenit irelevantă. Toţi românii ştiu că actul major îl reprezintă unirea Transilvaniei cu România, însă puţini îşi mai amintesc de oamenii mari care i-au dat viaţă. Dacă Gheorghe Pop de Băseşti ori Vasile Lucaciu au fost acceptaţi oficial şi în perioada comunistă, numele lui Maniu şi al lui Iuliu Hossu au fost omise cu premeditare. Pentru că cei doi supravieţuitori ai perioadei interbelice au ales soluţia demnităţii până la capăt: Iuliu Hossu în calitate de episcop al bisericii Greco-Catolice, iar Iuliu Maniu în calitate de depozitar sacru al moştenirii actului de la 1 Decembrie 1918.

În noua întocmire statală ce a urmat Marii Uniri, mulţi dintre ctitorii săi au fost dezamăgiţi ori marginalizaţi, întrucât nu au acceptat compromisurile şi practicile politicianiste din Regat. Iuliu Maniu a fost singurul din generaţia unionistă care a rezistat în politica mare, reuşind să se impugnă într-un mediu politic extrem de fluid şi de sofisticat, în cel mai rău sens. Zestrea lui istorică şi morală i-au dictat o conduită adesea inflexibilă, dar mereu dreaptă, iar prestigiul lui incontestabil i-a provocat pe inamicii săi politici. Dar nimeni nu-i poate sta alături în credinţa lui desăvârşită în neam şi în filosofia lucrului bine făcut. Iată-l afirmându-şi crezul, în anul 1924, la conferinţa de la Institutul Social Român: „De la destoinicia sa de azi şi de la măsura în care va putea să îşi câştige autoritatea şi prestigiul, încrederea şi respectul vecinilor şi a lumii civilizate va depinde dacă statul român va fi un obiect de târguială, ori îşi va trăi viaţa umilită din graţia altora şi de pe o zi pe alta”. Cuvinte profetice, dar din păcate prea puţin înţelese în epocă.

Tragedia lui Maniu şi a României sunt cuprinse în aceste cuvinte. România politicianistă a înţeles să ignore conţinutul adânc al cugetului lui Maniu, optând pentru perpetuarea năravurilor ticăloase, erodând moştenirea Marii Uniri, eludând responsabilitatea, cu o lipsă de patriotism şi de viziune ce aveau să fie repede confirmate de iminenta prăbuşire a statului. Nu a învins România principiilor şi a valorilor morale în viaţa publică, ci România caracudei, a superficialităţii şi a intereselor de clan. Iar acest destin al marilor idei şi idealuri ar trebui să ne îngrijoreze, întrucât ratăm prea lesne istoria, seduşi de cântece de sirenă.

Portretul lui Maniu făcut de Stere Diamandi în anul 1934 ne ajută să înţelegem de ce acesta a fost aproape însingurat pe o scenă politică invadată de meschinărie şi mediocritate: „Maniu avea grijă să-şi stăpânească revolta, să înăbuşe durerea, ca nu cumva sub imperiul mâniei de o clipă, să cârtească cu gândul sau cu vorba împotriva a ceea ce s-a înfăptuit după veacuri întregi de trudă, jertfe şi necontenită aşteptare. Sunt puţini oamenii politici care să vadă că Iuliu Maniu în morala creştină factorul hotărâtor al progresului nostru naţional. De aici şi tăria acestui om politic ca ţinută dârză şi neinfluenţat de contingentele mărunte ale vieţii”. De luat aminte, dacă mai are cine să rezoneze cu acest tip de idealism infirmat cu fiecare zi de către caracuda politică.

Iuliu Maniu şi-a purtat demn crucea până la capăt. Nicolae Iorga a crezut că „nici Dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcini”. S-a înşelat. I-au venit de hac uneltele Moscovei, care au văzut în el pe cel mai inflexibil inamic al planului lor diabolic. Iată proba: în sentinţa de condamnare la detenţie pe viaţă, din noiembrie 1947, acuzaţia era, nici mai mult, nici mai puţin decât „trădarea intereselor naţionale cele mai vitale ale poporului român”. Orice urmă de justiţie în România următoarelor decenii a murit cu acest verdict. Iar orice istoric care a întărit această sentinţă, s-a compromis iremediabil. Însă asta contează mai puţin. Contează că adevărul istoriei a fost pervertit până la grotesc şi exilat aproape o jumătate de veac.

Mihai Dorin este istoric şi publicist