Caută 
1 MIN
Jurnalismul cultural este un domeniu de nişă, care nu-ţi aduce recunoaştere decât după ani de trudă şi perseverenţă. Teritoriul lui s-a restrâns în deceniile post-decembriste, simultan cu declinul interesului pentru cultură şi în contextul deculturalizării masive şi periculoase. Au dobândit întâietate alte domenii, mult mai prizate de un public grăbit, derutat de avalanşa problemelor cotidiene şi tot mai îndepărtat de fenomenul cultural. Or, dacă România continuă să aibă un domeniu de excelenţă, în ciuda presiunilor la care a fost supus, acesta este cel al culturii în care investim tot mai puţin şi despre care Eminescu era convins că prin ea şi prin credinţă ne vom putea salva ca neam.
Condiţia esenţială pentru a face jurnalism cultural este, înainte de toate…, să fii cultivat. Anii din urmă şi economia de tranziţie au dezvăluit însă un adevăr dur: avem tot mai puţin timp şi disponibilitate pentru informaţia şi formaţia culturală.
Printre puţinii ziarişti români care se încumetă să facă jurnalism cultural, una din figurile remarcabile este Oana Lazăr, de la TVR Iaşi. O cunosc de câteva decenii în care am văzut-o evoluând tenace şi i-am apreciat producţiile de televiziune. Acum două decenii i-am acordat un interviu. Nu ştiam prea multe despre ea, dar nu mi-a fost greu să constat că pentru a-i face faţă într-un dialog trebuie să ai măcar ceva din ceea ce ea îţi oferă: spontaneitate, empatie şi cultură. Şi asta pentru că o persoană cultă te face să te simţi firesc în prezenţa ei, fără să îţi pui problema că îţi forţezi limitele ori îţi etalezi demonstrativ virtuţile culturale. Oana Lazăr m-a convins cu asupra de măsură că jurnalismul cultural este despre vocaţie, despre dăruire, despre empatie, sensibilitate şi perpetuă informare. Cu aceste daruri şi cu vocaţia ei pedagogică impecabilă, Oana Lazăr face din faptul cultural un eveniment cotidian, te invită la reflecţie şi la stăruinţă în descifrarea semnelor timpului. Portofoliul ei profesional, cuprinzând zeci de producţii de televiziune, interviuri, evocări memorialistice, cronici, ne dezvăluie un ziarist complex, subtil şi adesea spectaculos. De aceea sunt tentat, şi nu cred că exagerez, să o asemuiesc remarcabilei Eugenia Vodă. Dar fie că o comparăm cu unul dintre vârfurile jurnalismului nostru cultural, fie că o raportăm doar la piaţa locală, din orice unghi a-i aborda creaţia sa, Oana Lazăr se detaşează ca unul dintre cei mai buni ziarişti de cultură ai momentului.
Scriu aceste rânduri şi sub impresia unui eveniment cultural de excepţie organizat de Institutul Francez din Iaşi, în memoria unui ilustru reprezentant al şcolii ieşene de drept, profesorul Octavian Ionescu. Eminentul jurist a fost epurat din corpul academic în anul 1950, la începutul „obsedantului deceniu”. Savantul a supravieţuit cu o demnitate tenace şi sobră comunismului, aproape de nimeni ştiut, îndeplinind munci mărunte şi chiar umile pentru multiplele lui calificări. Opera şi destinul lui au intrat în atenţia publicului prin grija familiei şi a istoricului Dănuţ Doboş.
Remarcabilul volum memorialistic Amintiri din viaţa mea, scris în plină „epocă de aur”, cu o acribie, talent evocator şi echilibru demne de maieştrii latini ai istoriografiei, carte apărută la editura Demiurg, a fost prezentat cu acest prilej împreună cu un film de excepţie, marca Oana Lazăr şi colaboratorii. Am avut privilegiul să particip şi să evoc împrejurările istorice din anii 1950, raportate la destinul şi opera profesorului O. Ionescu, alături de fiica şi fiul marelui dispărut, prof. dr. Marina Mureşanu Ionescu, respectiv prof. dr. Gabriel Ionescu, de conf. dr. Dan Constantin Mâţă şi de directorul Casei Editoriale Demiurg, dr. Alexandrina Ioniţă. Însă apogeul reuniunii l-a reprezentat, incontestabil, filmul Octavian Ionescu. Memento subiectiv, realizat de Oana Lazăr şi de colaboratorii ei de la TVR Iaşi, Relu Tabără şi Dragoş Brehnescu.
Cu profesionalismul şi dăruirea cu care ne-a obişnuit, Oana Lazăr a realizat o evocare memorialistică de excepţie, în care rigoarea documentaţiei, cultura şi empatia reuşesc să transmită emoţie şi să invite la reflecţie. A rezultat un film în egală măsură pedagogic, ce ar merita să fie rulat în şcoli şi universităţi.
Dar este opera jurnalistică a Oanei Lazăr apreciată la justa valoare? Îmi pun această întrebare în contextul deteriorării jurnalismului românesc şi a şicanelor balcanice care însoţesc adesea actul creator. Pentru public, incontestabil, este. Dar cu privire la diriguitorii administrativi trecători am legitime semne de întrebare. Sper că nu şi de îngrijorare.
Iar acum o întrebare de final: mai putem salva junalismul cultural de calitate? Sunt convins că da, în ciuda vicisitudinilor timpului, însă cu condiţia să fim solidari cu acesta.
Mihai Dorin este istoric şi publicist
