La ce este bună filologia. Pledoarie pro domo (II)

Incultura pură şi simplă, care se răspândeşte rapid şi „triumfal”, devine deja agresivă prin suficienţa impertinentă a „reprezentanţilor” ei, care au acum la dispoziţie mijloace ieftine de afirmare a „ideilor” lor. Se conturează două categorii extreme, de persoane care proclamă abolirea competenţelor tradiţionale în ceea ce priveşte conservarea şi cultivarea vechilor texte ale culturii naţionale. Există mai întâi cei care susţin că editarea şi reeditarea ştiinţifică a acestor texte fondatoare este inutilă, un fel de a „şterge praful” de pe nişte obiecte de care nu mai are nimeni nevoie, fiindcă, oricum, cultura română este marginală şi minoră, iar limba română literară nu merită cultivată, pentru că ar fi recentă şi cu răspândire locală. Sunt apoi cei care se simt bine doar dacă se zidesc în „tradiţie” ca într‑un fel de cetate etanşă, inexpugnabilă şi etnocratică. Mă voi referi la nocivitatea acestor două poziţii cu alt prilej. Reiau deocamdată firul pledoariei pentru utilitatea filologiei ca disciplină preocupată de conservarea, editarea, traducerea şi interpretarea textelor. În articolul de faţă am în vedere sensul primar al termenului, astăzi restrâns, acela de „editare” sau, mai precis, de „alcătuire a unei ediţii critice”. Este destul de răspândită, chiar şi în mediile universitare, confuzia între acest sens, să‑i spunem epistemologic, şi cel comercial, prin care se desemnează activitatea de tipărire şi de difuzare a cărţilor, practicată în edituri. Din această confuzie rezultă „panseuri” depreciative precum: „A, dar să editezi un text românesc vechi nu este, de fapt, o activitate ştiinţifică propriu‑zisă!” Celor care spun sau gândesc asemenea enormitate ar trebui să li se reamintească multiplele competenţe care i se cer unui filolog autentic, angajat într‑un asemenea proiect: o bună cunoaştere a istoriei propriu-zise, a istoriei literaturii şi a istoriei limbii române, a varietăţilor ei istorice, regionale şi stilistice, cunoaşterea limbilor clasice, greaca, slavona şi latina, precum şi a altor câtorva limbi moderne, cunoştinţe temeinice de paleografie chirilică, pentru a nu menţiona decât câteva din aceste competenţe. Pe lângă erudiţie, filologului i se mai cere în plus acea capacitate analitică de fineţe pe care o numim acribie şi, nu în ultimul rând, talent literar.

Traversăm o epocă de neo‑obscurantism. Chiar şi în spaţiul rarefiat al cercetării ştiinţifice se insinuează impostura, prostia, mercantilismul şi lăcomia. Activitatea ta de cercetător este evaluată contabiliceşte de nişte funcţionari după un criteriu unic, „factorul de impact”. Fetişizarea „factorului de impact”, adică a numărului de citări a unui produs ştiinţific (articol, carte etc.) produce aberaţii. Un articol despre efectele vaccinului anti-covid poate avea, pe moment, un factor de impact mare. Dar ce factor de impact poate avea editarea ştiinţifică a vechilor psaltiri româneşti din secolul al XVI‑lea, a tipăriturilor Diaconului Coresi sau a operelor lui Dimitrie Cantemir?! În afară de eventualele menţiuni sporadice ale câtorva romanişti, ce să contorizeze softurile ISI sau ale altor mecanisme oarbe de acest tip? Cum poţi califica altfel decât prin cuvântul „obscurantism” aprecierea unui aşa-zis „expert internaţional” care, având de evaluat un proiect filologic de editare a celei mai vechi versiuni integrale a Vechiului Testament în limba română, a respins proiectul, afirmând, negru pe alb, că tema aceasta ar avea caracter confesional, iar Uniunea Europeană nu finanţează proiecte bisericeşti! Noroc că ceilalţi doi evaluatori, oameni de ştiinţă veritabili, cu judecata neafectată de corectitudinea politică, au acordat punctajul maxim! Pe de altă parte, fără să am nimic împotriva uşurinţei cu care atâţia episcopi binecuvântează tipărirea în zeci de mii de exemplare a unor cărţi de rugăciune sau de catehizare a mulţimilor de credincioşi, nu pot să nu îmi pun întrebarea, de asemenea retorică: Ubi sunt ierarhii luminaţi şi vizionari precum Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Chesarie şi Filaret de la Râmnic sau Veniamin Costachi, care adunau odinioară în jurul lor elitele cărturăreşti ale vremii, contribuind astfel, decisiv, prin cărţile bisericeşti traduse, diortosite şi tipărite de ei şi de ucenicii lor, la şlefuirea limbii române literare?

Resursele destinate cercetării se atribuie şi la noi, ca peste tot în lume, slavă Domnului, prin competiţie. Ca membru mai mulţi ani la rând al echipei de experţi evaluatori, sunt în măsură să afirm că există, în procesul de selecţie, multe anomalii şi reguli greşite. Semnalez doar câteva. Primul neajuns constă în procentul mult prea mic rezervat de decidenţii politici domeniilor ştiinţelor sociale şi ale celor umaniste, doar cca 10%. Suntem cu toţii de acord că fără cunoaştere la zi în tehnologie, informatică, fizică, biologie, chimie, medicină, supravieţuirea noastră ca specie este greu de imaginat. Dar fără cultura umanistă performantă, adică fără filologie, istorie, filozofie, antropologie, ne-am pierde nu doar identitatea naţională, ci şi, poate, însăşi umanitatea noastră. Alte anomalii în distribuirea fondurilor derivă din principiul, aparent democratic, al „împărţirii echitabile a tortului”. Cu alte cuvinte, să dăm fiecărui domeniu câte ceva, deşi, evident, în lista propunerilor disciplinelor umaniste sunt câteva proiecte foarte bune, iar la „cercetarea militară” nu avem nici un proiect serios printre însăilările penibile prezentate. Afirm că, prin natura lucrurilor, filologia şi istoria naţională sunt singurele domenii de cercetare în care cercetătorii români pot impune standardele internaţionale. În acest context, fără să vreau să fiu nedrept sau răutăcios, repet retoric o întrebare pe care mi‑a pus‑o în urmă cu câţiva ani un coleg din Grecia: Voi, în România, aţi trăit în ultimele decenii evenimente istorice absolut inedite, legate de fenomenul trecerii de la comunism la o societate deschisă, bazată pe piaţa liberă şi democraţie. Un material imens vă stă la dispoziţie. Unde sunt rezultatele cercetărilor economiştilor, juriştilor, sociologiilor voştri?

În concluzie: Finanţarea editării textelor culturii naţionale nu trebuie privită ca o investiţie. Întrebarea, pe care unii o formulează chiar deschis, ce profit aduce un proiect filologic, este de o obtuzitate uluitoare. Această întrebare este din categoria celor cu care dictatorii îşi acoperă ura şi dispreţul pentru spiritualitate şi pentru cultura autentică. Se spune că, atunci când i s‑a atras atenţia că papa de la Roma (pe atunci era Pius al XII‑lea) este împotriva Uniunii Sovietice, Stalin şi‑ar fi întrebat consilierii, cu suficienţa şi trufia oricărui dictator care îşi bazează puterea pe brutalitate şi teroare: „Câte divizii are acest papă la dispoziţie?” Fragilitatea puterii spirituale este doar aparentă. Un alt papă, Ioan Paul al II‑lea (Karol Wojtyła) a contribuit la prăbuşirea eşafodajului comunist la sfârşitul anilor ’90 ai secolului trecut. Victoria este întoteauna de partea spiritului în faţa forţei brutale, a oportunismului „raţiunilor superioare”, ale statelor, bisericilor, vulgului dezlănţuit în „revoluţii”. Imaginea luminoasă a lui Socrate a supravieţuit şi va supravieţui „dreptăţii” acuzatorilor săi, Luther a îngenuncheat deopotrivă grămezile de aur ale Babilonului Curiei papale, dar şi atotputernicia politică a lui Carol Quintul, monarhul în al cărui imperiu soarele nu apunea niciodată, Giordano Bruno, cel ars pe rug („voi, care mă condamnaţi, vă temeţi mai mult decât mine”) şi Galileo Galilei, umilit să îşi retracteze teoriile heliocentrice („e pur si muove”), au fost rugaţi peste secole (de acelaşi papă Ioan Paul al II‑lea) să îşi ierte persecutorii. Spiritul învinge deci până la urmă materia inertă.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi