Latura întunecată a lumii

În urmă cu exact o jumătate de secol (măsura corectă pentru Jubileu!), pe 1 martie 1973, era lansat un album de rock progresiv care va face istorie. Un album-concept care sintetiza conjuncţia fastă dintre creativitatea inovatoare, muzicală şi poetică, a lui Roger Waters şi interpretarea strălucită, din punct de vedere instrumental şi vocal, a cuplului David Gilmour/ Richard Wright pe ţesătura ritmică a lui Nick Mason. Dark Side Of The Moon realiza însă nu numai omogenizarea genială a sound-ului Pink Floyd, ci reprezenta şi o rupere de ritm în cultura timpului, nu numai în muzica rock, care anticipa sunetul secolului viitor. De altfel, una dintre primele explicaţii ale succesului acestui disc şi a fascinaţiei pe care încă o mai degajă chiar la cincizeci de ani de la conceperea lui e, între multe altele, faptul că înseamnă mai mult decât muzică, că provoacă publicul la o experienţă mentală şi senzorială mai complexă decât linia melodică, fie ea emoţionantă sau barocă, pe care, de regulă, o puneau în scenă cântările timpului. Dacă Genesis (la acea vreme cu Peter Gabriel pe scenă!) asociase concertelor lor o dimensiune teatrală, cu costume şi machiaj, Pink Floyd, care inovase de la început iluminatul de scenă, va crea, în concert şi în studiourile EMI, un spaţiu sonor unic care anticipează lumea secolului XXI, cu complexitatea ei umană, cu stresul şi cacofonia zgomotoasă care ne înconjoară azi. Şi cu angoasele şi singurătatea cu care ne scufundăm, în partea întunecată a lumii, în ecrane. De aceea, poate, acest album a rămas atât de straniu şi de viu chiar în timpurile noastre, adăstând timp de aproape douăzeci de ani (971 de săptămâni!) în Top 200 Bilboard, cea mai longevivă prezenţă din istoria muzicii. Aşa că povestea lui merită, cred, a fi readusă în atenţia publicului educat fie măcar la această aniversare.

Anul 1972 a fost unul de cotitură pentru formaţia deja celebră care-şi luase numele, la sugestia lui Syd Barett, alăturând prenumele unor celebri bluesmeni americani îndrăgiţi încă de când membrii formaţiei erau colegi de liceu în Cambridge: Pink Anderson şi Floyd Council. Era un timp al schimbării, care prevestea nu numai căderea economică datorată crizei petrolului, cădere care spulbera ultimele iluzii ale durabilităţii societăţii burgheze de consum, ci şi un timp în care nărăvaşul val al contra-culturii începea să gâfâie. Revolta simpatică şi lipsită de riscuri a tinerilor anti-establishment, cuceriţi de libertatea iluzorie dată de droguri şi destrăbălare provocatoare, revoltă care a marcat deceniul hippy cu toate articulaţiile lui benefice pentru spulberarea puritanismului şi pentru muzica rock, începea să se stingă. Şamanismul teoretic, tehnicile extatice, invocaţiile poetice cântate şi libertatea delirantă a muzicii psihedelice au clacat când, unul după altul, mari personaje ale acelei generaţii au sfârşit de tineri din cauza drogurilor sau a derivei psihice. Syd Barett, genialul muzician ţăcănit, poet şi compozitor, care a animat efervescenţa iniţială a Pink Floyd-ului a trebuit înlocuit, în 1968, cu David Gilmour, prietenul lui de la Cambridge (al cărui contract iniţial era de 30 delire sterline pe săptămână!), tocmai pentru ca trupa să poată ieşi din bulboana asfixiantă a beţiei existenţiale Flower Power. Această lume, a euforiei fericite şi iresponsabile se clătina, chiar dacă ea a generat tranziţia la un sincretism cultural unde formaţia britanică va excela. Pentru că, odată cu venirea lui Gilmour şi cu trecerea la cârma compoziţiilor muzicale şi poetice a furiosului stângist-marxizant Roger Waters, alienarea, concept filosofic care va marca întreaga cultură a deceniul al şaptelea, va deveni o perspectivă de construcţie şi reflecţie creativă pentru Pink Floyd. După o serie de experienţe sincretice cu filmul (Zabriskie Point în regia lui Antonioni şi More & La Vallée. Obscured by Clouds în regia lui Barbet Schroeder – unde au compus soundtrack-urile pe care apoi le-au produs pe discuri!), după experienţa spectaculoasă a propriului lor film Live at Pompeii şi colaborarea cu celebrul Ballet de Marseille condus de coregraful Roland Petit (cu Nuriev drept star) au început să se gândească la un proiect unitar de album care să fie mai mult decât muzică (proiect început cu faimoasa piesă „Echoes” de pe albumul Meddle) şi care să surprindă spiritul timpului în schimbare. Aşa a apărut, pe 17 februarie 1972, un spectacol ţinut patru seri la rând pe scena lui Rainbow Theatre din Nordul Londrei, care va prefigura materialul pentru albumul lor de referinţă. „Eclipsa” sau „Dark Side Of The Moon. A Piece For Assorted Lunatics” au fost încercările de titlu. După cum scrie (sub îndrumarea lui Philip Dodd!) Nick Mason în cartea lui de memorii Inside Out. A Personal History of Pink Floyd: „în ciuda vieţii noastre stabile de atunci¹, am alcătuit o listă a apăsărilor şi dificultăţilor vieţii moderne pe care le identificasem: presiunea termenelor, oboseala călătoriilor, frica de zbor, pofta de bani, spaima de moarte şi, peste toate, instabilitatea mentală care duce la nebunie. Înarmat cu această listă, Roger a început să scrie versuri…” (ed. 2017, p.166 – traducerea mea). Dincolo de forţa unică a compoziţiilor de pe acest disc, versurile (pe care, pentru prima oară, le-au tipărit pe coperta interioară a LP-ului), scrise percutant şi sintetic, într-o engleză lizibilă (de unde şi impactul global!) constituie o armătură poetică şi ideologică care a scurtcircuitat sensibilitatea timpului făcând din acest album un succes rapid şi nesfârşit. Mai mult, gândit ca un tribut pentru derapajul mental al prietenului lor fondator alunecat în partea întunecată a lumii, pentru care metafora părţii nevăzute a Lunii a fost o acoperire genială („And if your head explodes with dark forebodings, too/ I'll see you on the dark side of the moon”, Brain Damage), întreg albumul, care a fost mixat pentru a fi ascultat în flux continuu, fără pauze între piese, e mai mult decât muzică, e, cum spuneam, un spaţiu sonor sincretic şi avangardist. Acum este pentru prima oară inserat în muzica celor de Pink Floyd zumzetul vieţii reale, cu zgomote găsite în banca de suntete unică a studioului, sau create de membrii formaţiei (bunăoară înregistrarea pulsului omenesc nu a putut fi folosită pentru că era un ritm prea înnebunitor şi l-au recreat ei în studio din percuţie!) sunete care, împreună cu înregistrările comentariilor şi răspunsurile date în direct de către oamenii obişnuiţi racolaţi pentru autenticitate de prin studio, au fost integrate în mixajul final al albumului. Un mixaj unic şi genial care a beneficiat de coordonarea tehnică a lui Alan Parson şi care a constituit şi constituie încă o provocare prin balansul canalelor şi sunetele speciale pentru oricine ascultă şi azi, la căşti, albumul. Echipamentele stereo Hi-Fi, de-abia deveniseră accesibile la magazine, iar acest disc a fost, în egală măsură, o provocare pentru cumpărătorii ademeniţi să testeze aceste noi gadget-uri muzicale şi care descopereau astfel, încântaţi, subtilităţi armonice şi ritmice accesibile şi acasă, pe canapea, nu numai în sala de concert. Dacă mai aveţi astăzi unul dintre cele 35 de milioane de viniluri vândute în aceşti cinzeci de ani, puneţi-l pe platanul pickup-ului pentru a simţi ameţeala de a deveni, pentru trei sferturi de oră, lunatic. Sau pentru a vedea de ce a fost considerat cel mai bun fundal pentru activităţile recreative desfăşurate în Cartierul Roşu din Amsterdam. Căci, spre deosebire de faţa ascunsă a Lunii, latura întunecată a lumii, reprezentată azi, de ecranul telefonului, are la îndemână, pe „dark side” şi o lanternă cu care puteţi ilumina în întuneric.

¹Cu excepţia lui David Gilmour (26 de ani) ceilalţi, la aproape 30, erau deja căsătoriţi, cu familii şi case burgheze

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor