Lecţii şi semnale din Hong Kong

Obturată de problemele noastre interne şi de criza de la Chişinău, s-a derulat, foarte departe de noi, la Hong Kong, o criză cu impact şi semnificaţii globale. Pentru că în această perioadă de reaşezări geopolitice majore felul în care va arăta, în timp, şi România va depinde în chip decisiv de tipul de lume în care vom trăi. Va fi în continuare una asemănătoare cu cea de astăzi, croită în mare sub bagheta Imperiului Britanic şi apoi sub cea a Statelor Unite, sau va fi o "lume chinezească".

În 1997, Hong Kong, o aglomeraţie urbană insulară cu 7 milioane de locuitori, a trecut de la jurisdicţia britanică la cea chinezească în baza unei propuneri de compromis făcute de fostul lider de la Beijing, Deng Xiaoping, pe care Chris Patten, ultimul guvernator al teritoriului trimis de la Londra, o consideră una "briliantă": "o ţară, două sisteme". În baza acestui acord Hong Kong-ul urma să se bucure în continuare de un înalt grad de autonomie, timp de 50 de ani, păstra sistemul judiciar de tip britanic, avea o presă liberă şi libertatea de expresie garantate. De altfel Hong Kong are chiar şi o monedă diferită de cea din China continentală, $HK.

Pentru China, Hong Kong-ul a reprezentat la acea vreme o resursă vitală. Aât pentru atragerea de capital, oraşul fiind unul dintre cele mai importante centre financiare din Asia, cât şi ca releu major pentru exporturi. Companiile şi oamenii de afaceri străini se simţeau mult mai confortabil la Hong Kong, unde se vorbeşte curent engleza şi justiţia şi administraţia funcţionau în mare în acord cu standardele occidentale. Ceea ce a încurajat enorm dezvoltarea legăturilor de afaceri cu restul Chinei, cu baza în Hong Kong, şi a jucat un rol major în derularea ambiţiosului program de modernizare galopantă a ţării.

Însă dacă în prima decadă de la intrarea în vigoare a acordului încheiat cu Londra, Beijingul a respectat în bună măsură prevederile acestuia, ulterior au început să apară derapaje tot mai severe. Una dintre explicaţii este aceea că importanţa economică a Hong Kong-ului raportată la economia Chinei în ansamblu s-a diminuat. În 2018, PIB-ul principalei aglomerări urbane din China continentală situate în imediata sa vecinătate, Shenzen (care are aproape 13 milioane de locuitori), de $338 miliarde, l-a depăşit pentru prima dată pe cel al Hong Kong-ului ($320 miliarde). Şi chiar dacă există multe alte elemente care fac ca acesta din urmă să rămână în continuare extrem de important pentru China astfel de repoziţionări nu pot fi ignorate. A doua explicaţie, probabil mai importantă decât prima, este linia mult mai dură adoptată de actualul lider absolut al Chinei, Xi Jinping, împotriva oricăror dizidenţe sau curente critice, alături de demersurile sale de întărire a controlului de la centru. Or, dincolo de iritarea faţă de ideea în sine a existenţei unei părţi a Chinei cu un regim diferit de guvernare (la fel ca şi Macao), liderii de la Beijing sunt îngrijoraţi şi de faptul că Hong Kong-ul constituie o posibilă sursă de inspiraţie cu potenţial destabilizatoar pentru alte regiuni din ţară.

Această strângere a şurubului, pierderea treptată a unor elemente definitorii pentru stilul de viaţă al locuitorilor oraşului, au fost motivele pentru marile demonstraţii din 2014 şi pentru cele de acum, provocate de intenţia administraţiei din Hong Kong de a introduce, sub presiunea Beijingului, o legislaţie care ar permite extrădarea automată în China a oricăror persoane indezirabile, inclusiv a străinilor, unde cei în cauza ar intra în morişca unei justiţii care nu are nici o legătură cu statul de drept, acţionează doar la ordinul autorităţilor. Şi până acum guvernul chinez şi-a reglat conturile cu persoanele indezirabile. În 2015 cinci librari din Hong Kong care vindeau cărţi critice faţă de regimul comunist au fost răpiţi şi duşi în China. Iar doi ani mai târziu un miliardar a fost răpit din camera sa de hotel din Hong Kong, după care nu s-a mai ştiut nimic despre el. Însă dacă ar fi aprobată legislaţia menţionată mai sus, Beijingul va avea la dispoziţie o cale simplă şi legală prin care ar putea utiliza sistemul judiciar obedient din China împotriva oricărei persoane care deranjează regimul.

În ultimele două duminici au ieşit în stradă, de fiecare dată, peste un milion de protestatari (1 din 7 locuitori), din toate categoriile sociale şi profesionale, aşa că până la urmă Carrie Lam, care prezidează executivul local, a anunţat că suspendă demersul de introducere a legislaţiei. Beijingul nu a fost cu siguranţă deloc mulţumit, deşi foarte posibil a fost vorba de o cedare tactică având în vedere amploarea nemulţumirilor şi imensul ecou internaţional stârnit de proteste.

Dar ceea ce trebuie să-i fi deranjat şi mai mult pe liderii chinezi a fost probabil altceva. Mulţimea de steaguri ale Marii Britanii şi pancarde de tipul celei în care era menţionat, cu regret, Chris Patten, ultimul guvernator din partea Regatului Unit, vizibile în timpul demonstraţiilor. După cum spune unul dintre reprezentanţii coaliţiei care respinge legea privind extrădarea, citat de The Times "mulţi dintre locuitorii Hong Kong-ului ar prefera oricând să se afle sub jurisdicţie britanică decât sub cea chineză". Până şi cei cu simpatii declarate pro-Beijing, scrie cotidianul londonez, recunosc că "regretabil, mulţi oameni cred că cele mai multe dintre lucrurile bune pe care le avem astăzi în Hong Kong sunt o moştenite de la fosta administraţie britanică în timp ce o parte dintre cele rele au venit de peste graniţă".

Această comparaţie deloc măgulitoare nu poate să nu-i irite pe liderii chinezi. Din cel puţin două motive. Pe de o parte, pentru că erodează sever discursul grupărilor politice din Taiwan, considerată la Beijing o provincie rebelă, care militează pentru o apropiere de China, eventual într-o formulă asemănătoare cu cea adoptată pentru Hong Kong sau Macao. Iar pe de alta, pentru că erodează credibilitatea discursului oficial chinez care pretinde că sistemul de guvernare de acolo este superior celui occidental.

Însă aceste întâmplări, faptul că Hong Kong-ul regretă perioada jurisdicţiei britanice, ar trebui să pună pe gânduri şi pe cei care, trăind în Occident, nu mai contenesc să demonizeze civilizaţia occidentală, pe care o consideră responsabilă cam pentru toate nenorocirile de pe planetă de-a lungul istoriei. Sunt lucruri a căror valoare o realizezi abia atunci când le-ai pierdut.