Libertate

Apariţia, în limba română (la Polirom, în traducerea foarte bună a poetului Dan Sociu), nu cu mult timpîn urmă, a romanului The Dharma Bums/ Vagabonzii Dharma de Jack Kerouac oferă ocazia lămuririi câtorva ambiguităţi legate de faimoasa generaţie Beat, a Americii anilor cincizeci. Toată lumea a scris despre non-conformismul acestei promoţii artistice, despre atitudinea anti-canoniocă, anti-clasicizantă, anti-tradiţională, anti-capitalistă, anti-occidentală a lui Kerouac şi a prietenilor săi (Allen Ginsberg şi Neal Cassady fiind printre cei mai cunoscuţi), dar puţini au fost dispuşi să observe că rădăcina conduitei neconvenţionale a împricinaţilor era cât se poate de „clasică”, „apuseană” (americană, mai precis), „tradiţională” şi „canonică”. Mă refer la transcendentalismul american (şi la creatorul lui incontenstabil, Ralph Waldo Emerson), transcendentalism cu care „beatnicii” se înrudesc în mod direct. Emerson a teoretizat, pentru prima dată, în eseurile sale, impulsul (firesc) al individului de a-şi regăsi umanitatea, prezumtiv „pierdută” în reţeaua infinită de „comodităţi” propuse, alienant şi depersonalizator, de societatea modernă. Ce altceva caută Sal Paradise şi amicii lui, în On the Road/ Pe drum (capodopera lui Kerouac), sau Ray Smith şi Japhy Ryder, în Vagabonzii Dharma, dacă nu umanitatea esenţială, genuină, necoruptă de confortul degradant al modernităţii? Emerson a vorbit şi despre „transcenderea” eului dobândit (a eului social, modelat în laboratoarele lumii moderne), prin izolarea în natură (văzută ca singura posibilă furnizoare a identităţii primordiale, nealterate de progres). Ce altceva încearcă eroii lui Kerouac, în romanele amintite, dacă nu să iasă din prizonieratul convenţiei sociale şi să devină „adevăraţi”, prin transcendere?

În Pe drum, efortul ieşirii din capcana „comodităţilor” emersoniene ia când accente lirice şi chiar uşor melodramatice, când agresive şi chiar furibunde. Prin contrast, Vagabonzii Dharma ne confruntă cu un exerciţiu spiritual de transcendere, grefat pe ideea iniţierii metafizice a protagonistului. Romanul (tot autobiografic) continuă practic evenimentele din Pe drum, însă la o distanţă temporală semnificativă. Ca şi Sal, Ray este o ipostază precis conturată a lui Kerouac însuşi şi de aceea bănuim că, prin maturizare, „transcendentalismul” personajului/ autorului a ajuns mai nuanţat, mai apropiat adică de ideea lui originară (emersoniană) de filozofie a existenţei mai curând decât de existenţă filozofică. Naratorul protagonist descoperă acum buddhismul zen, prin intermediul lui Japhy Ryder (metaforă a poetului şi eseistului Gary Snyder), şi experimentează meditaţia în natură ca pe o veritabilă contopire cu Nirvana. Totuşi, el nu reuşeşte să se elibereze complet de cealaltă dimensiune a vieţii lui – extazul urban (procurat fie prin boema artistică din cluburile americane ale anilor cincizeci, fie, nemijlocit, prin droguri şi alcool). De altfel, romanului i s-a şi reproşat această dualitate „ideologică”, anumite voci acuzându-l chiar pe Kerouac de „ignoranţă totală” în domeniul buddhismului şi, în general, în zona filozofiilor orientale. Oricum, autentic sau nu, în privinţa existenţei zen, Vagabonzii Dharma reconstruieşte un univers cultural american, fascinant şi provocator. Poetul Allen Ginsberg apare, de pildă, şi aici (el era o figură impoartantă şi în Pe drum, sub pseudonimul Carlo Marx), cu numele Alvah Goldbook, citindu-şi poemul Howl (ficţionalizat, în roman, drept Wail) la legendara Six Gallery din San Francisco.

Realitatea se întrezăreşte astfel cu încăpăţânare în semiotica literaturii. La un moment dat, „Japhy” este chiar apelat „Gary” (pagina 183, în ediţia românească). Mulţi cred că a fost o scăpare a lui Kerouac şi, desigur, a editorilor. Bănuiesc însă că a fost, de fapt, ceva programat. Pentru generaţia Beat, viaţa bătea proza. Reprezentaţii ei profitau de orice ocazie pentru a o arăta.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi