Linii şi puncte

*

Există, după cum putem constata la fiecare pas, o Românie a "lucrului bine făcut" şi o Românie a "lucrului bine desfăcut". Între cele două Românii nu se cască, totuşi, nici o prăpastie. Şi asta fiindcă ele convieţuiesc într-o gâlceavă permanentă, suplinindu-se una pe alta. E un fel de amestec de yin şi yang aflat într-o mişcare de centrifugare permanentă prin care, conform legilor fizicii şi astrofizicii, ar trebui să se separe binele de rău. Ei, bine, mişcarea această halucinantă eludează orice principiu şi orice lege, astfel că nici răul nu se separă de principiul binelui, nici binele de principiul răului. Ele continuă să coexiste în societatea românească, tinzând s-o arunce în hău.

În România, orice lucru ce ar trebui bine făcut e dinainte desfăcut în mii şi răsmii de bucăţele, în aşa fel încât între idee şi faptă să fie calea cea mai lungă. Într-un fel, urmează unul dintre paradoxurile enunţate de Zenon, legat de cursa dintre broasca ţestoasă şi călcâiul lui Ahile. La noi, pe plaiul mioritic, broasca ţestoasa şi călcâiul lui Ahile sunt totuna. Din pricina aceasta, orice competiţie, indiferent de miza ei, se termină cu un fiasco.

*

Prinsă în tăvălugul evenimentelor de la Caracal, care au bulversat o ţară întreagă, abătând atenţia opiniei publice de la alte probleme interne şi externe ce se derulează pe fundal, România pare să se pregătească pentru o mare conflagraţie, cel puţin aşa arată datele de pe teren. Nu se ştie dacă această conflagraţie va avea loc sau nu, dar cert este că pregătirile se fac după toate regulile artei. Faptul că preşedintele României a fost invitat să viziteze Washingtonul cu puţin timp înaintea debutului alegerilor prezidenţiale, poate fi privit ca un semn de încredere şi de sprijin din partea oficialităţilor americane, dar poate fi descifrat şi într-o altă cheie. Şi anume: partenerii noştri strategici au nevoie de noi pentru a asigura securitatea zonei, în cazul escaladării unor evenimente "neprevăzute" pe teritoriul Ucrainei, sau în cazul izbucnirii unei conflagraţii între Iran şi Washington. În fond, totul pe lumea aceasta are un preţ. Să nu ne iluzionăm de faptul că Washingtonul nu mai poate de dragul lui Iohannis. Ci mai degrabă că America are nevoie de el pentru planurile sale. În ce mă priveşte, nu cred că vom avea parte de un război. În lumea epocii informaţionale, războaiele au un caracter hibrid sau subteran. Oricum, va trebui să ne pregătim să facem faţă manipulărilor din ce în ce mai agresive, dar şi mai subtile, ce se vor desfăşura în zonele fierbinţi de pe mapamond. Să căutăm, indiferent de împrejurare, să nu ne inflamăm spiritele, ci să judecăm lucrurile la rece, mai ales atunci când datele realităţii ne vor invada minţile prin intermediul reţelelor de socializare sau de pe micul ecran…

Revenind acum la oile noastre de la Caracal: făcând o scurtă introspecţie asupra evenimentelor, puteam trage concluzia, fie ea şi iluzorie, că între anchetatorii care caută urmele crimelor în lanurile de porumb şi floarea soarelui din împrejurimile Caracalului şi exerciţiile efectuate cu câtva timp în urmă de forţele de securitate NATO într-o altă zonă, situată la câteva sute de kilometri una de cealaltă, e vorba de Constanţa, există oareşicare similitudini. Amintiţi-vă numai de tancurile care, din pricina ploilor abundente, s-au abătut de la traseul lor şi au intrat în lanurile de porumb şi în curţile fermierilor din împrejurimile Constanţei, speriind orătăniile împrăştiate prin ogrăzi. A fost o scenă desprinsă parcă din Veacul de singurătate al lui Marquez. A fost ca un preambul. Să fim însă optimişti şi să vedem ce surprize ne va oferi şi viitorul.

*

Sunt linii care tac şi linii care ţipă. Linii care râd şi linii care hohotesc de plâns.

Linii care cad în extaz şi linii cuprinse de epilepsie.

Sunt linii ce-şi dau întâlnire la un colţ de stradă sau chiar în aşternut devorându-se una pe alta şi linii care nu se întâlnesc nicăieri şi niciodată.

Sunt linii care văd lumina zilei drept în infern şi linii care mor înainte de a fi trăit o clipă.

Sunt linii care cântă ca o un pian sau o vioară. Altele care scot sunete vibrând ca un contrabas.

Sunt linii care imită coapsa şi sânii de fecioară şi altele ce reproduc pe mozaic dansul Salomeei în faţa lui Irod.

Sunt linii care anunţă urletul lui Munch şi linii ce refac Grădina deliciilor pământene lui Hieronymus Bosch.

Sunt linii infernale şi linii mai delicate decât un surâs.

Când a făcut lumea Dumnezeu a tras mai întâi o linie dreaptă dintr-un capăt în altul al zenitului, apoi a încâlcit-o, făcând-o ghem.

Din el trăgând de capăt alte linii, din ce în ce mai încâlcite, a făcut cerul şi pământul.

Din el a făcut norii şi vântul, animalele şi apa şi tot ce se mişcă pe uscat, în aer sau în ocean. Când a ajuns la om, liniile s-au transformat în puncte-puncte. A vrut să ţină punctele într-un triunghi, dar ele au început să-i joace în faţa ochilor. Şi atunci Dumnezeu a ameţit. Şi ameţit a încercat să facă omul dintr-un singur punct.

Dar în loc de unul, a făcut două. Şi punctele s-au transformat în gânduri şi în nervi.

Apoi punctele, căutând un punct de sprijin, şi-au găsit sălaş în trupul lui şi în univers.

Şi asta a fost tot. Sau aproape tot.

Căci ajungând la capătul zilei, Dumnezeu şi-a încrucişat mâinile pe piept şi a zis: "Eu am făcut lumea după capul meu, acum să-l lăsăm însă pe om să facă lumea după capul său."

Şi zicând aceasta, Dumnezeu a aţipit.

*

După cum se ştie carnea de curcan are un procent foarte mic de grăsimi, circa 24%, consumul ei stimulează activitatea cardiacă, având totodată un efect benefic asupra organismului. Carnea de curcan, conform specialiştilor în domeniu, este foarte asemănătoare cu carnea de dinozaur. Plecând de aici, cercetătorii au înaintat un plan de dezvoltare medicilor veterinari şi fermierilor australieni şi neozeelandezi în vederea clonării şi reproducerii în masă a unor specii de dinozauri ierbivori de pe Terra dispăruţi în urmă cu milioane de ani, precum Apatosaurus, având o lungime de circa 23 de metri şi o greutate de 80 de tone (cântărea aproximativ cât o turmă de 14 elefanţi maturi) în vederea înlocuirii cărnii de pui, a cărnii de curcan, dar şi a cărnii de vită cu carnea de brontozaur. Conform planului înaintat, brontozaurii ar urma să fie crescuţi în ferme special amenajate, beneficiind de o hrană preparată din ferigi, lucernă, trifoi, tulpini de floarea soarelui, frunze de dud, frunze de palmier şi alge marine, amestecate cu făină de porumb, tărâţe de grâu sau orz, înmuiate în bere brună, cu un conţinut bogat în fermenţi, fără nici un adaos de hormoni sau de alte substanţe care să stimuleze sporirea greutăţii corporale pe cale artificială. Fermele de dinozauri ar urma să beneficieze de tehnologii de ultimă oră în domeniul creşterii şi reproducerii animalelor terestre, începând cu insectele devenite comestibile (greierii, lăcustele, furnicile) şi terminând cu reptilele şi mamiferele dispărute în diferite etape ale evoluţiei terestre. De asemenea, specialiştii au propus ca în fermele de dinozauri să fie transmisă, la anumite ore, prin staţii speciale amplasate la mare înălţime, astfel încât aceste ierbivore, al căror gât măsoară circa 12 metri, să nu ajungă până la ele, muzică ambientală înregistrată din compoziţiile semnate de Beethoven, Bach, Mozart, Vivaldi, Handel, Paganini sau Ceaikovski, dar şi muzică rock şi pop menită să elimine din cadru orice formă de stres, astfel încât carnea acestor ierbivore uriaşe să devină de cea mai bună calitate.

Deci în curând, la masa restaurantelor de lux vom avea carne de dinozaur, preparată după tot tipicul reţetelor de ultima oară.

*

Eram deseori bântuit, în copilărie, de o senzaţie tactilă extrem de angoasantă. Mi se părea că mi se umflă buzele sau nările luând proporţii colosale. Şi odată cu ele realitatea din jur. Totul devenea enorm, apăsător. Senzaţia tactilă era urmată de o halucinaţie auditivă. De un foşnet ce lua (nu exagerez de fel) proporţiile unui uragan cosmic. Tremuram de frică. Mă ascundeam sub plapumă. Dar plapuma creştea şi ea, dincolo de nori, luând conformaţia unei galaxii aflate în plină expansiune, bântuită şi ea de o stare de delir. Îmi era teamă să vorbesc, căci orice sunet se amplifica, la rându-i, transformându-se într-un vuiet îngrozitor ce smulgea acoperişurile de pe case şi întorcea copacii cu rădăcinile în sus. De multe ori simt, că aceste senzaţii revin, într-o formă incipientă. Nu le mai trăiesc la modul acut. Reuşesc, cunoscându-mi slăbiciunile, să-mi controlez starea de panică.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist