Lordul

Înainte de urgia pandemică, l-am descoperit pe colegul meu de la Informatică, Porel Frostanca, într-o dimineaţă devreme (când mă duceam să prind puţină linişte pentru pregătirea unui curs), dormind zgribulit pe o bancă din vecinătatea bătrânei noastre instituţii. M-am speriat să nu i se fi făcut rău şi m-am oprit în dreptul lui. S-a trezit imediat, semn că se odihnea iepureşte. Avea, în plus, privire de fugar. „Sunt pierdut, Codrine!” mi-a spus cu o tristeţe imensă. „Nenorocit de propriul meu computer căruia, practic, i-am dat viaţă.” O scurtă paranteză se impune aici. Porel este un geniu autohton în domeniul „inteligenţei artificiale”, premiat pretutindeni pentru invenţii informatice excepţionale. Obsesia sa mărturisită venea dintr-o lungă tradiţie filozofică – aceea de a crea nu doar inteligenţă artificială, ci şi viaţă, în sfârşit (nu putem să-i spunem altfel deocamdată!), tot artificială. Eu, ca literat, îl comparam frecvent cu acel „artist al frumuseţii” (The Artist of the Beautiful) creat de Nathaniel Hawthorne, ceasornicarul vizionar Owen Warland, al cărui singur scop în lume era „să pună viaţă în interiorul maşinii”. Cam asta urmărea şi profesorul Frostanca tenace, determinându-ne pe toţi să aşteptăm, cu sufletul la gură, marele breakthrough. Imaginea lui din momentul respectiv nu corespundea deloc, trebuie să observ, cu aşteptările comunităţii academice. „Am fost neglijent.” a continuat el. „Nu am luat în calcul semnalele care apăruseră din zeci de direcţii. Precum toţi creatorii, am ajuns rapid victima sumbră a creaţiei mele.”

Văzându-mă complet nedumerit, a recurs brusc la naraţiune: „Ştii că urmăresc de decenii bune să fac ceva mai mult dintr-un computer. Vreau să-l apropii de umanitate, să-i generez voinţă proprie, liber arbitru, capacitatea de a judeca autonom o situaţie şi de a recurge la decizii neinfluenţate de om. Am derulat acasă multiple experimente cu performantul meu calculator. Dacă reuşea să mă învingă mereu la şah, dovedind abilitatea de a hotărî independent cum să o facă, atunci, prin programul adecvat, ar fi putut să mă contreze şi în alte domenii, dezvoltând, la fel de independent, opinii suficiente lor înseşi. I-am băgat, de pildă, în memorie, strict pentru verificare, cantităţi imense de informaţie literară – din zona voastră aşadar -, articulându-i o autonomie de înţelegere şi hermeneutică autonomă a fenomenului estetic. Am tremurat de fericire când i-am zis, intenţionat, că Byron este un scriitor slabist, iar el s-a înfuriat şi, cu o voce metalică de nerecunoscut, m-a pus sever la punct. Să fi văzut ce era la gura lui! Din tăntălău sfertodoct, maimuţă preistorică şi găinaţ nenorocit nu mă scotea… Nu te mira! În paralel, l-am învăţat şi expresii mai colorate tocmai pentru a-i scoate la iveală personalitatea proprie, dacă nu de-a dreptul antagonică, măcar într-o oarecare disonanţă cu a mea. Ei bine, personalitatea asta liberă i s-a declanşat peste noapte, spre bucuria mea, desigur. Totuşi, după scurt timp, îngrijorarea m-a cuprins inevitabil. Calculatorul – pe care-l numisem Lordul, din motive de preţuire firească – nu mă mai asculta!”

Porel părea cu desăvârşire dărâmat. „M-a izbit sistematic după episodul cu Byron. Refuza să mai execute vreo comandă. Îl înnebunise, îmi ţipa adesea în urechi, mai ales faptul că discreditasem, cu o nesimţire epocală, un lord aidoma lui, pe lordul Byron! Zbiera că nu mai doreşte să aibă de-a face cu mine. Îmi condiţiona o eventuală colaborare ulterioară de lectura integrală a operei poetice a giganticului – zicea ofuscat – lord romantic englez. Mi-a sărit şi mie muştarul, se-nţelege. Nu m-au pus mămica şi tăticu’ să citesc poezie şi-o să mă pună hahalera asta electronică? Prin urmare, când se aştepta mai puţin, prefăcându-mă, mieros, că nu voiam decât să-i adaug nişte amănunte din biografia simpaticului lord Byron şi asigurându-l că nu voi cuteza să iniţiez alt tip de activitate, i-am fript lui Lord un delete monumental la absolut toată informaţia literară introdusă în memorie anterior. M-am hlizit în monitor cu satisfacţie. Când s-a trezit din buimăceală, monstrul uitase de Byron şi ai lui, dar, vai, nu şi de mine. Din porcuţ african şi mamifer subdezvoltat nu mă scotea. Devenisem duşmanul. A strigat la nevastă-mea că o înşel cu femeile de serviciu din Universitate şi la copii că i-aş fi adoptat. M-au părăsit in corpore, înainte să pot veni cu explicaţii. Am încercat să-l sparg cu bâta de baseball, însă, activându-şi câmpul magnetic de protecţie (pe care tot i l-am creat ca sistem anti-furt!), a respins-o, aruncându-mi-o direct în cap. Am ieşit disperat să iau aer şi m-am trezit că schimbă codul alarmei, blocând căile de acces în apartament (da, tot eu sunt de vină, cu spaima mea eternă de hoţi: îl conectasem pe dement la sistem, de câţiva ani, pentru paza locuinţei)! Am plecat învins şi l-am mai auzit o dată, prin uşă, hohotind. Urla că ar fi lord, ce pana lui!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi