Lustruind lustraţia. La rece

"Poate ar fi cazul să spunem, pentru marea majoritate a concetăţenilor noştri, cititori de tabloide şi degustatori de manele (între care, la loc de cinste, stau jurnaliştii superficiali), că termenul lustraţie nu vine de la operaţiunea de lustruire, ci de la latinescul lustru care desemna, în timp, o perioadă de cinci ani. Chiar dacă astăzi opinia publică e complet neinteresată de tardiva punere în discuţie a unei «legi a lustraţiei» cum, propagandistic, s-a gândit Guvernul Boc să o propună după ce neobosita demagoagă Mona Muscă a fost la timp deconspirată şi, astfel, redusă la tăcere, poate că discuţia asupra acestui subiect nu e cu totul lipsită de interes.

Tema lustraţiei a fost lansată polemic de Dumitru Mazilu, pe 12 ianuarie 1990, când a încercat să-l dea jos de la putere pe Ion Iliescu (care îşi revendica legitimitatea de «emanat» al Revoluţiei) nu numai cu ajutorul manifestanţilor din faţa Guvernului, ci şi cu întrebarea, care a făcut carieră în epocă, «ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?» prin care cel asupra căruia plana suspiciunea că ar fi fost implantat de CIA îl ataca astfel pe cel asupra căruia există aproape certitudinea că ar fi fost sprijinit de URSS pentru a-l răsturna de la putere pe Ceauşescu. S-a încercat atunci montarea dezbaterii publice pe teme morale şi culpabilizarea nomenclaturiştilor de partid pentru ca aceştia să nu poată prelua puterea şi să-şi perpetueze reţelele de criminalitate economică şi politică binecunoscute. În acest mediu dominat de violenţe şi de atacuri verbale între cele două tabere aflate în conflict pentru putere (socialiştii «cu faţă umană» şi anticomuniştii postcomunişti), iniţiatorii revoltei de la Timişoara au adoptat, la 12 martie 1990, o proclamaţie de decomunizare a României care propunea, la punctul 8, ca viitoarea lege electorală «să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate» astfel încât cei care au făcut parte din aparatul de represiune al sistemului dictatorial comunist să nu mai poată ocupa funcţii publice pentru o perioadă, societatea românească urmând să se detoxifice şi să descopere valorile democratice cu ajutorul oamenilor nepătaţi. Eu am semnat atunci în favoarea acestei acţiuni morale alături de alte câteva sute de mii de români, chiar dacă perioada de trei mandate era excesivă (ea fusese înaintată de organizatori cu speranţa naivă că va fi negociată şi că, până la urmă, va rămâne măcar un mandat) şi cu conştiinţa clară că oamenii din reţelele securiste vor pune mâna pe aceste liste de susţinere şi că voi avea de suferit (ceea ce, bineînţeles că s-a întâmplat, dar nu în termeni de viaţă şi de moarte, din fericire, fiind doar boicotat de «băieţii» infiltraţi în partide, membri ai influentei reţele transpartinice care ne sugrumă, la câteva concursuri unde mă înscrisesem perfect legal). Ar fi fost o măsură de igienă morală a societăţii, făcută după modelul celei operate de Havel în Cehoslovacia, în anii 90, sau, după 2006, de Kaczynski, preşedinte Poloniei (dispărut suspect în tragicul accident de avion de la Smolensk, din 2010 – n.m. de azi).

Nu am niciun dubiu că lustraţia nu putea fi făcută în România post ceauşistă nici atunci, nici în zilele noastre nu numai pentru că ea avea de-a face cu ceea ce au făcut cei în cauză «în ultimii cinci ani» până la prăbuşirea comunismului, ci pentru că în structura noastră judecătorească, nelegitimă civic, şi cu parlamentari perfizi care strecoară cu bună ştiinţă articole fără bază constituţională, cu scopul precis de a avea legi vulnerabile care să poată fi blocate când interesele reţelei o cer, proiectul recent ar cădea imediat la Curtea Constituţională şi, trebuie spus acest lucru, nu fără motive. În primul rând, pentru că interzicerea temporară a unor drepturi civile de bază pentru o anumită categorie de cetăţeni e foarte greu de realizat într-un stat democratic şi orice instanţă superioară ar amenda aşa ceva. Atunci, în fierberea revoluţionară, cu o constituţie comunistă suspendată de facto poate că ar mai fi avut o şansă, dar astăzi e aproape imposibil (cred că absolut oricine ar fi supus azi unei astfel de interdicţii, inclusiv Ceauşescu însuşi dacă ar mai trăi, ar câştiga fără probleme la CEDO). Apoi, vine de fapt întrebarea tulburătoare: cine sunt, cu adevărat, cei lustrabili? Membrii nomenclaturii şi ai poliţiei politice, e răspunsul obişnuit. Nomenclatură în sens larg sau restrâns? Adică poţi pune alături pe membrii CC-ului cu studentul redactor şef la o publicaţie a UASCR-ului? Sau chiar pe ofiţerul de la contraspionaj economic cu cel de la direcţia de anchetă şi tortură din Consiliul Securităţii Statului? Ce facem cu ofiţerii acoperiţi care ne infiltrează bine mersi şi azi şi care, conform legii SRI, sunt conspiraţi astfel încât orice anchetă am face ca să îi identificăm ei vor ieşi puri şi nevinovaţi, deasupra legii chiar, dacă fişa postului o prevede, virulenţi anticomunişti de paradă? În fine, cum ar trebui trataţi cei care au semnat sub presiune angajamente la Securitate oferind informaţii neutre, benigne; cum îi diferenţiem de canaliile care, de bună voie şi pentru avantaje materiale şi profesionale consistente, îşi turnau victimele atrăgând sadic atenţia «organelor» asupra nu ştiu cărei nuanţe «duşmănoase» dintr-o poezie. Şi oricum, până când nu va exista, pe internet, o listă completă a celor care sunt subiectul dosarelor CNSAS (în sensul de făptaşi, nu de victime!) pe cine lustrăm şi pe cine nu? Ne putem baza oare doar pe petardele şi fumigenele de la televizor ale membrilor CNSAS care încalcă confidenţialitatea prevăzută de lege pentru a plăti poliţe în direct?

Aşa încât deşi suporter necondiţional al deconspirărilor, cu durere şi revoltă în suflet, trebuie să spun că azi legea lustraţiei nu mai e decât o operaţiune inutilă de frecţie mediatică la piciorul de lemn al tranziţiei, până va străluci astfel încât să ne ia ochii, menită să ne distragă atenţia de la mâna neruşinată a guvernului înfiptă perfid în buzunarele noastre."

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor