Mai avem nevoie de monumente?

Un răspuns posibil se află în distincţia kantiană dintre „forţă” şi „putere”. Forţa este impunătoare, dar îi poţi opune rezistenţă, poţi lupta cu ea întrucât funcţionează în spaţiul existenţei. „Forţa” defineşte dramatismul acestei existenţe, dar şi umanismul ei. În schimb, „puterea” este percepţia energiei devastatoare, inexpugnabile. E sacră, supremă, fără nici o şansă pentru om. În raport cu „puterea”, existenţa este agonie. Oamenii au nevoie de monumente deoarece succesele, realizările lor sunt obţinute la nivelul forţei şi capătă valoare numai dacă sunt transferate din lumea pământeană a forţei în lumea transcedentă a puterii. Este fenomenul de secularizare a existenţei prin care comunitatea îşi trăieşte „forţa” ca „putere”. Cele mai potrivite expresii ale acestei trăiri sunt monumentele. Prin urmare monumentele perpetuează în timp şi spaţiu forţa comunităţilor.

Tranziţia continuă experimentată de români, prin trecerea dintr-o criză în alta, nu mai lasă loc şi timp pentru asemenea trăiri pentru că societatea românească nu mai ajunge să fie conştientă de forţa ei. În consecinţă se complace cu traiul la nivelul subzistenţei, cu funcţionarea la limita de avarie atât de tare încât, la un moment dat, va trebui să imaginăm şi să realizăm un monument al tranziţiei româneşti prin veacuri! Demonstraţia fenomenului e uşoară. Succesele miraculoase ale marilor proiecte de ţară din epoca modernă sunt rememorate cu monumente banale, chiar meschine, dacă le raportăm la importanţa evenimentelor istorice.

În centrul Iaşului, la mică distanţă unul de altul, sunt trei monumente. Ele amintesc de singurele mari proiecte de ţară: Monumentul Marii Uniri de la 1859, Monumentul Războiului de Independenţă de la 1877 şi Monumentul Marii Uniri de la 1918. Povestea fiecăruia dă seama de puţinul interes şi respect al românilor pentru propria lor istorie.

La puţin timp după moartea lui Cuza Vodă (15 mai 1873), studenţii ieşeni au avut iniţiativa realizării Monumentului Marii Uniri de la 1859. Cu toată susţinerea multor şi mari personalităţi ale vremii, monumentul a putut fi inaugurat abia la 27 mai 1912.

Cu resurse financiare mici, cu certuri interminabile privind oportunitatea iniţiativei şi a locului de amplasare, s-a realizat un grup statuar în jurul căruia, în fiecare din ultimii 30 de ani, se huiduieşte copios. Sculptorul italian Raffaello Romanelli a acceptat lucrarea cu bani puţini plătiţi la termene lungi. Fără a pune în discuţie valoarea lui Romanelli, a fost un artist la modă, câştigător de concursuri internaţionale, a realizat peste 300 de lucrări importante, între ele 40 în România, trebuie să observăm viziunea convenţională, de serie a monumentului lui Cuza. Este o viziune fără profunzimea cerută de evenimentul şi personalitatea de referinţă.

Monumentul Independenţei a beneficiat de decizii mai ferme, fără loc de controverse. În anul 1975 s-a organizat concursul pentru şapte monumente ce urmau să fie realizate în ţară în scopul aniversării a 100 de ani de la proclamarea independenţei de stat. La Iaşi concursul a fost câştigat de sculptorii Gabriela şi Gheorghe Adoc. Monumentul a fost inaugurat în anul 1980 cu o întârziere de numai trei ani.

Şi în acest caz se remarcă sărăcia resurselor alocate, convenţionalismul amenajărilor, decorativismul efeminat al sculpturii principale. Singura referinţă „curajoasă” este conturul României Mari desenat de braţul stâng şi eşarfa figurii feminine, vizibil dintr-un anume unghi.

Monumentul Marii Uniri de la 1918 are o poveste mai lungă. Grupul statuar din marmură reprezentând România şi provinciile reunite la patria mamă a fost realizat, din pur entuziasm, de prinţesa Olga Sturdza şi donat Primăriei Iaşi. El a fost amplasat în locul actual al statuii lui Mihai Eminescu de lângă Fundaţiile Regale şi inaugurat în anul 1927. Considerat de critica vremii „o lucrare culinară de frişcă” reprezentând „grupul celor cinci dosuri”, monumentul a fost distrus în anul 1947 la ordinul ruşilor.

După patru ani de muncă, sculptorul ieşean Constantin Crengăniş a reformulat monumentalitatea grupului statuar. Inaugurarea a fost posibilă la 1 decembrie 1999.

În acest scop Piaţa Naţiunii a fost reconfigurată şi a inclus în desenul ei amplu harta României Mari aşezată după direcţiile cardinale şi o fântână a unirii. Principala observaţie rezidă în sărăcia expresivă a materialelor utilizate cu aceeaşi veşnică scuză: nu sunt bani. Chiar dacă a utilizat resurse minimale, primarul Constantin Simirad a fost aspru criticat pentru irosirea banului public pe „monumente grandomane inutile”.

În opinia mea, indiferent de calitatea artistică a monumentului distrus de comuniştii sovietici, refacerea lui trebuia să fie o obligaţie morală, o datorie de onoare pentru orice comunitate cu un minim simţ al istoriei.

O primă concluzie. Cele trei monumente, comparabile ca valoare, sunt rezultatul iniţiativelor conjuncturale, fără să aibă la temelie o cercetare tematică profundă, pe măsura celor mai importante evenimente din istoria românilor. În acelaşi timp, resursele materiale şi umane alocate au fost, de fiecare dată, insuficiente. S-au realizat astfel trei monumente copleşite de amploarea spaţiilor în care au fost amplasate, ignorate de majoritatea trecătorilor.

A doua concluzie. Iaşul este singurul oraş din ţară cu asemenea monumente situate aproape unul de altul. Li se alătură două biserici ortodoxe şi Muzeul Unirii. Întreg acest spaţiu urban merită intervenţii semnificative, amenajări şi pavaje pietonale, lucrări de artă şi mobilier urban personalizat, spaţii verzi, iluminat artistic şi altele, astfel încât poveştile celor trei monumente să se unească într-una singură cu puterea de a vorbi elocvent despre românismul adevărat din capitala celor trei uniri.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului