Marea bibliotecă finlandeză

De regulă, ştirea era însoţită de o tăcere grăitoare, dar, uneori, impresia că noi nu ne preţuim trecutul devenea transparentă în comentarii lacunare menite să sublinieze contrastul dintre ceea ce fac alţii şi ceea ce nu facem noi.

M-am interesat de câteva ori de Biblioteca Centrală din Helsinki. E un proiect uimitor, estimat la aproape 100 de milioane de euro, şi nu scriu încă despre înzestrările pe care le va avea cea mai modernă bibliotecă europeană a acestui început de mileniu, ci îmi permit să adaug doar câteva amănunte referitoare la contextul în care va fi inaugurată această minune a lumii contemporane.

Dintr-un articol publicat în luna mai de jurnalul The Guardian, am aflat că finlandezii sunt consideraţi cei mai educaţi oameni din lume. Conform datelor furnizate de ONU, acest popor care numără cinci milioane şi jumătate de locuitori adoră cărţile, iar dragostea faţă de lectură este statistic dovedită şi prin media de 68 de milioane de volume împrumutate anual din bibliotecile publice.

Cultul cărţii este susţinut de mai multe tipuri de factori, de la cei de ordin meteorologic la cei de natură ideologică. în conjuncţie cu urbanizarea şi cu o pedagogie luminată, clima boreală a favorizat construcţia de biblioteci, considerate ca centre culturale destinate socializării armonioase între indivizi. Considerată din acest unghi, marea bibliotecă Oodi va fi o spaţioasă şi confortabilă piaţă interioară de 16.000 de metri pătraţi, zidită în inima capitalei, între centrul muzical din Helsinki şi muzeul de artă contemporană. Va fi un monument dedicat familiei şi comunităţii, cu dotări pentru toate gusturile: tehnologie de ultimă generaţie, săli de lectură şi de relaxare, zone de conferinţă, ateliere pentru activităţi cultural-educative, cafenele, restaurant, cinema ş.a. Prin concepţie şi prin realizare, proiectul are menirea de a arăta că imposibilul devine posibil.

Dar marea bibliotecă nu va fi doar o emblemă a educaţiei, ci şi un simbol al democraţiei, întrucât rostul funcţionării ei zilnice va fi de a susţine drepturi fundamentale, precum egalitatea în faţa legii, dreptul la informare, dreptul la convieţuire armonioasă. Dacă adăugăm că din unele biblioteci finlandeze se pot împrumuta şi alte bunuri decât ziare, reviste şi cărţi, de la echipament sportiv la unelte şi aparatură de uz domestic, ne vom apropia mai bine de ideea că, pentru poporul cu cei mai fideli cititori, biblioteca constituie un miez al vieţii cotidiene.

Cunoscând decizia oficialilor finlandezi de a înălţa, peste drum de Parlament, o fabuloasă bibliotecă de cinci etaje, ne putem întreba ce am fi putut construi noi, românii, pentru a le dărui copiilor noştri o amintire trainică despre trecut? În ultimii zece ani, nici un proiect – cu excepţia Catedralei Neamului – nu a întrunit condiţiile de a fi pus în practică. La scurt timp după Unirea din 1918, înaintaşii au decis, din multiple raţiuni strategice, înfiinţarea Universităţii din Cluj. Astăzi, această instituţie de învăţământ superior are, în ochii multora, reputaţia de a fi cea mai mare şi mai prestigioasă universitate din România. Modernizarea universităţilor a fost dublată de înflorirea vieţii culturale. Dar astăzi?

Dorinţe avem, nu încape vorbă: ne dorim administraţie modernă, o clasă politică decentă şi educată, ne dorim şcoli şi spitale civilizate, ne dorim aeroporturi, vrem artere de circulaţie rutieră şi feroviară, în sfârşit ne dorim tot ceea ce am văzut că la alte popoare funcţionează cum se cuvine. Dar nu am auzit foarte mulţi compatrioţi care să îşi fi propus să devină oameni şi cetăţeni mai buni, pentru ca mai apoi să transforme dezideratul într-un proiect personal credibil şi de lungă durată. Între doleanţele pe care le proiectăm ca repere de civilizaţie şi spectacolul cotidian al purtărilor şi vorbelor tipice există un contrast aspru, dureros şi trist. Aşadar, ce le vom dărui copiilor noştri? Ură? înverşunare? Neîncredere?

În măsura posibilităţilor, îmi propun să vizitez cândva marea bibliotecă centrală din Helsinki şi să desluşesc – pe cât va fi omeneşte posibil – ce ingrediente din softul mental al finlandezilor au făcut posibilă transformarea unei seminţii fărâmiţate şi mişcătoare într-un popor al cărţii. Îi voi lua şi pe ai mei cu mine. Vom avea, cu siguranţă, ceva de învăţat despre noi înşine.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi