Marea Criză (de lichiditate)

Așadar, panica de pe Wall Street nu stârnea nici cea mai vagă emoție printre consătenii mei. Doar băbuțele mai puneau câte ceva la ciorap, astfel încât să-și organizeze o înmormântare pe cinste. Strângeau bancnotele albastre de o sută de lei, cu chipul trist și astenic al lui Bălcescu, apoi le îndesau într-un ciorap rupt, legat la capete, ascuns prin cine știe ce cotlon al casei. Acesta era orgoliul suprem în sat, criteriul insubstituibil al esteticii rurale: să fii un mort frumos, să stai plin de mândrie în carul tras de boii lui Trunea, să radiezi bunăstare după o viață de calicie, să privești din sicriu cu speranță spre viitor, cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcat în bulendre noi, atent alese din timp, încât să moară de ciudă babele supraviețuitoare, să te conducă toată suflarea obștii horhâind prin glodul până la genunchi, acompaniat de lacrimile regizate ale vecinilor și perorațiile atinse de Alzheimer ale părintelui Epifanie. Cele mai sigure plasamente financiare erau pomenile oferite la trecerea podurilor sau în buza mormântului. Erau investițiile cu randament maxim: îți asigurau o veșnică neuitare, ce dura, în medie, până la praznicul de șapte zile. După cunoștințele mele, Plugariul n-a trecut vreodată prin criza imobiliară: sustenabilitatea sectorului real estate local avea ca fundament indestructibil chirpicii din lut înșirați de-a lungul Miletinului, armați cu paie de grâu, din „baloatele” subtilizate de la Colectiv, la înțelegere cu Zlăvoagă (paznicul), pe două-trei kile de poșircă. (La vremea aceea, Plugariul, la fel ca Marea Britanie, nu aderase pe deplin la Sistemul Internațional de Unități, ceea ce făcea ca stocurile de alcool să fie măsurate cu kila, nu cu litrul.) Apoi, stuhul din Cracii Iazului se găsea din belșug și era perfect pentru a acoperi orice bujlă. Nici sectorul auto nu trecea prin faze de boom și recesiune. În sat, doar tovarășul Şoldan, secretarul primăriei, avea Dacie, cu care toamna mai căra snopi de strujăni sau țuhali cu popușoi. N-am auzit vreodată ca un plugărean să fi renunțat silit la contractul de leasing auto din cauza turbulențelor de pe piața financiară. Eram feriți de fluctuațiile ciclice de genul celor ce puteau duce la creșterea dramatică a dobânzilor și la prăbușirea unor companii precum General Motors.

În schimb, Plugariul trecea prin crize recurente de lichid(itate), niciodată de supraproducție, iar semnalul era dat de faptul că, pentru o perioadă, peste sat se așternea o liniște nefirească, acompaniată de un freamăt surd și mut, de frustrări disimulate cu mare grijă. În timp, lumea ajunsese să priceapă cu claritate că anuala criză de lichid(itate) se instala pe deplin atunci când doar moș Toma mai era văzut, cu supremă invidie, umblând pe șapte cărări. Însă nimeni nu înțelegea, nici în ruptul capului, motivul pentru care doar trupul lui deșirat mai mirosea a parfum de butuc. Prin anii 1980, ai victoriei depline a socialismului la orașe și sate, la bufetul ținut de Ghiță Barbacaru și soră-sa nu se găsea mare lucru, ci doar șliboviță puturoasă și vin oțetit, adus în navete stâlcite din lemn. Berea, cu gust de ulei sau Dero, ajungea rar și se dădea, pe sub mână, doar notabilităților locale. Așa că inclusiv nomenclatura politico-militară se vedea silită să apeleze la rezervele strategice ale părintelui Epifanie, convocat în regim de urgență la „celule de criză”, mai precis, chefuri ad-hoc rezervate doar organelor de decizie din sat. Popa Epifanie transformase casa parohială din Onești, vizitată cam des de unele dintre băbuțele văduve ale satului, într-un veritabil Fort Knox, buncărul în care imperialiștii americani își ascundeau rezerva de aur. Or, trezorierul-șef al bisericii era preafericitul moș Toma, cu privirea lui veșnic veselă, dar cam încețoșată și nehotărâtă, cu limba mai mereu împleticită. În perioada cumplită a crizelor locale de lichiditate, Epifanie se transforma într-un soi de bancă centrală, fiind nevoit să facă donații sau împrumuturi de ultimă instanță către primar, milițian și secretarul de partid, care îi reamintea, făcându-i aluziv din ochi, tezele lui Marx, conform cărora religia este opiul popoarelor, un motiv numai bun de intrare forțată în insolvență a bisericii de pe deal. Parcă îl văd pe popă stând pe bancheta din spate a docarului condus de Bombonel, îmbrăcat cu hantiriul negru, în zăpușeala după-amiezii, flancat de două damigene a câte cinci kile fiecare, căpătate cu evlavie pe la parastase, îndreptându-se către primărie, cu un amestec de ciudă și resemnare. În camera oficială, unde, din când în când, se mai aciua câte un ștab de pe la județeana de partid, îl așteptau nerăbdători, cu buzele crăpate de poftă, Maican (milițianul), Prodan (primarul) și taică-meu (secretarul de partid), cu care unsul lui Dumnezeu din cătunul Oneștiului cânta până la ziuă, într-o clandestinitate discutabilă, arii nu tocmai ortodoxe, dar destul de bizantine, din Magdalena, Tanța sau Bălălău.

Pentru popor, criza debuta atunci când se terminau stocurile lui moș Mitruță Soloncă, administrate cu mână forte de tanti Nina. Nimeni n-a reușit să înțeleagă vreodată motivul pentru care toată lumea din sat golea butoaiele cel mai târziu de Paști, iar rușii, după cum le spuneau adepții naționalismului sătesc, din motiv că doamna Tania, soacra vinificatorului, venise din Moldova de peste Prut, în timpul războiului, reușeau să stocheze lichiditate până prin august. Toți erau convinși că, de fapt, moș Mitruță avea un laborator secret, dosit în beciul ascuns, la rândul lui, după un gard impenetrabil din gladis, în care făcea vin din pastile cumpărate la mâna a doua, printr-o cunoștință, de la un spital din Iași. Faptul că licoarea avea gust de Paracetamol, Aspirină sau Furazolidon n-ar fi fost o mare problemă pentru anti-globaliștii și conspiraționiștii locali, cei care nu urcaseră în viața lor în tren sau nu merseseră mai departe de iarmarocul de la Flămânzi, însă cum de mai avea rusul vin, se întreba stupefiat satul, când unii băuseră de mult inclusiv zeama de doagă? Mulți bârfeau că așa ceva se întâmpla deoarece Soloncă „lungea” lichidul bahic cu pastile expirate, dovada cea mai grăitoare fiind faptul că licoarea vândută la prețul astronomic de douăzeci și cinci de lei pe kilă, la sfârșitul verii, avea exact efectele inverse ale furazolidonei. Toată lumea bombănea, înjura printre dinți, dar toată lumea cumpăra vin cu proprietăți fals antidiareice. Însă nici măcar cunoștințele de alchimie rurală ale lui Soloncă nu satisfăceau setea pantagruelică a martorilor lui Bachus. Așa că, pe la mijlocul lui august, inclusiv insidioasa industrie farmaceutică locală se vedea nevoită să-și băge instalațiile suprasolicitate în revizie forțată, inducând lacrimi, jale, năduf, înjurături de mamă și sfinți printre plugăreni.

Criza anuală de lichiditate a căpătat o turnură dramatică după marea aglomerație din decembrie '89, care a bulversat inclusiv viața oarecum tihnită a unui sat resemnat în fața cursului implacabil al istoriei. Unii ajunseseră să bea mitilic furat de prin uzinele ieșene. Erai salvat dacă aveai o cunoștință la vreun laborator industrial. Alții nu erau la fel de norocoși. După o dușcă pe nerăsuflate, pe Drăgușanca a lăsat-o vederea. În timpul Coppei del Mondo din Italia (1990), mergeam să văd meciurile la primărie, unde se găsea al doilea televizor color din sat, după cel al fostului primar. În timp ce admiram driblingurile lui Maradona și ascultam comentariile complet lipsite de profesionalism ale lui nea Marcel, fostă glorie a fotbalului plugărean, alături de genii ale balonului rotund precum Brica sau Dan Vrânceanu, Bombonel, paznicul neînsurat și cocârjat al primăriei, a ieșit val-vârtej din sala de ședințe, locul „televizorului în culori”, regurgitând mitilicul peste o tufă de flori, care, a doua zi, avea să devină maronie și să dea ortul popii. În acei ani, criza de lichiditate devenise atât de profundă la Plugari, încât mai curând găseai de mâncare, decât băutură, ceea ce nu era chiar de ici, de colo. Într-o duminică, suferinzii din secta lui Bachus au închiriat camionul lui Victor, fost șofer la complexul zootehnic, pe care l-au tocmit să-i ducă undeva pe lângă Copălău, la câteva zeci de kilometri, unde auziseră că lichidul mântuitor s-ar fi găsit fără restricții inumane. Seara, la întoarcere, niciunul dintre pelerini nu putea sări obloanele camionului, încât nea Victor, singurul treaz din convoiul abțiguit, a fost nevoit să le coboare cu un levier. În câteva minute, șanțul din centrul satului se umpluse de victimele turismului având ca temă alcoolul, care cădeau ca spicele, unele peste altele, într-un spectacol absurd, à la Kusturica, sub privirile stupefiate ale trecătorilor cuprinși de panică. După ceva vreme, în haosul post-decembrist, se făcea alcool din orice, pentru a satisface o cerere veșnic nesătulă. Spre exemplu, din glucoză, furată sub formă de calupuri de pe la Antibiotice sau Dumnezeu știe de unde. Îmi aduc aminte că, într-un an, criza se acutizase în așa hal, încât cel mai râvnit produs bio de proveniență locală era rachiul cald, inclusiv cel albastru, luat cu cănița direct de la gura țevii. Nu trebuia să ai spirit antreprenorial ca să realizezi că poți strânge bănuți buni de pe urma setei neostoite a fanilor basamacului. Așadar, am dat lovitura! Vara strângeam fructele chifligite într-un butoi de plastic, evitând pe cât posibil ca muștele sau viespile să se aciuzeze în curtea noastră. Cum lumea din sat căuta disperată lichiditate sau, chiar, borhot, cu scopul distilării, mi-a trecut prin cap să împrumut cazanul de la moș Bârleanu, oferindu-i o dobândă cămătărească, echivalentul a doi litri de rachiu pe zi. Abia pusesem alambicul în funcțiune, iar curtea se umpluse de pasionați ai paharului, atrași de fum și mirosul de borhot în clocot. Vindeam harașpinca direct de la gura țevii, fără s-o mai strecor prin tifon. Nici măcar posletele, o apă chioară, ușor parfumată, obținută din borhotul stors complet de alcool, nu rămânea nevandabil. Așezat cu fundul pe trotuarul casei, unul dintre clienți mă implora să-l servesc peste rând, spunându-mi: „Găbiță, nu uita, te rog, că te-am meditat la matematică atunci când ai dat admiterea la liceu!”. Sosit cu destulă întârziere, după o siestă neplanificată sub gardul lui moș Țapu, dom' Maistru, angajat al instituției de învățământ din localitate, se milogea de cei ce băuseră deja un rând să-i cedeze locul la coadă și mă ruga cu glasul stins, aproape lipsit de speranță, „să îl ajut cu o vodcă”, în virtutea faptului că-mi predase nu știu ce cunoștințe agricole prin clasa șaptea sau a opta. Când a venit acasă, maică-mea a rămas fără cuvinte, dând nas în nas cu toată crema alcoolicilor deloc anonimi, printre care se găseau doi colegi de cancelarie. Criza de lichiditate a durat vreo câțiva ani, motiv pentru care, atunci când m-am întors de la o bursă studențească din Spania, în loc să-mi cumpăr o garsonieră, am decis să-mi investesc economiile obținute cu multe sacrificii într-o crâșmă – magazinele alimentare nu prea aveau succes, marja profitului fiind mult mai scăzută. Sensibil la suferința consătenilor, hotărâsem să pun umărul la stârpirea celui mai perfid fenomen economico-social al satului, cu puternice consecințe asupra relației Stat-Biserică pe plan local, după cum ați putut remarca deja. Așa aveam să-l cunosc pe Eminescu, un vecin retras la vatră după o viață tumultoasă pe coclaurii patriei, consumator notoriu, căzut la datorie ulterior, sub fulgii unei prime ninsori, întins pe pământul înghețat al străzii care, de atunci, îi poartă numele. E adevărat, nu Costache Eminescu, așa cum era poreclit recordmanul local la consumul zilnic de vodcă – minim doi litri –, ci Mihai!

Crizele de lichiditate țineau cam de la jumătatea lui august până când rugineau viile. Toată lumea aștepta cu anxientate bruma izbăvitoare a începutului de octombrie, semn că poama aromată poate fi culeasă, dată la zdroghitoare și metamorfozată în lichidul vital. Aceasta era emoția de toamnă la Plugari. Tulburelul readucea în sat speranța pierdută odată cu intrarea în revizie silită a laboratorului farmaceutico-viticol al lui Soloncă. Adepții lui Bachus se rugau și mulțumeau Cerului că i-a mai cruțat un an. Criza de lichiditate înceta și începea Oktoberfestul, care, pentru cei mai norocoși, ținea până la Bobotează. Pentru câteva luni, oamenii deveneau blânzi, înțelegători și încrezători în viitor. Nimic nu părea să le mai lipsească. Armonia deplină se așternea peste satul scufundat în parfumul irezistibil de tescovină. Nădejdea revenea printre plugăreni, redând scepticilor certitudinea că, într-o zi, Iisus va apărea călare pe un măgar dinspre Prăjeni, transformând apa Miletinului în vin. O, ce veste minunată!

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România