Mărturisire

Criticile „semnate anonim” arată că aceşti cititori speciali ştiu foarte bine despre ce este vorba, dar scopul lor programatic este de a crea confuzie, de a pune la îndoială, de a zădărnici dialogul, conversaţia adevărată cu tematică urbană. Cu toate acestea le dau dreptate. Am descoperit între timp că oricâte critici, drepte sau nedrepte, oricâte calomnii s-ar revărsa asupra unui funcţionar sau demnitar public, toate (!?) sunt justificabile întrucât este adevărat, din perspectiva binelui public, nimeni, cu foarte rare excepţii, nu poate pretinde că a făcut tot ce este omeneşte posibil, nu poate pretinde că şi-a creat un ideal de viaţă din rezolvarea problemelor cetăţenilor sacrificându-se pe sine. Întotdeauna rămân lucruri nerezolvate, pentru cei mai sensibili, regretabile. Ele pot şi trebuie să fie supuse criticilor.

Fac este afirmaţii întrucât am în minte o personalitate emoţionantă din acest punct de vedere. Pare o referinţă neavenită pentru spaţiul public românesc sfâşiat de incompetenţă, conflicte şi interese meschine, dar, poate tocmai de aceea, este relevant. Personalitatea este regina Elisabeta I a Angliei. Sunt atât de îndrăgostit de acest personaj încât mă pot uita cu aceeaşi emoţie, ori de câte ori sunt producţii cinematografice care îi ilustrează epoca.

Imaginaţi-vă o tânără pe tronul unei Anglii slabe, râvnită de vecini puternici, Spania şi Franţa, sfâşiată de conflicte religioase. Tânăra este frumoasă, inteligentă, are putere, e plină de viaţă şi chef de petreceri fastuoase. I-au trebuit cinci ani (1558-1563), răstimp în care a fost cât pe ce să fie asasinată de mai multe ori, până să înţeleagă că responsabilitatea de a guverna o naţiune nu mai lasă răgaz vieţii personale, este necesară implicare, sacrificiu total pentru a reuşi. Au urmat patruzeci de ani (1563-1603) dedicaţi intereselor statului şi cetăţenilor lui, epocă în care regatul a ajuns cea mai mare putere a lumii, premisă ca, în secolele următoare, Anglia să devină cel mai mare imperiu cunoscut în istorie.

Dacă lipseşte ceva României de azi sunt asemenea personalităţi dedicate exclusiv binelui public. Desigur, interesele lor materiale ar rămâne mai puţin satisfăcute, în schimb beneficiile comunităţii ar fi imense, dar bucuria sufletească a celor dedicaţi ar fi fără margini.

Revenind la instituţia de arhitect şef, aşa cum funcţionează în România, în ciuda titulaturii spectaculoase, trebuie să-i dezamăgesc pe cei cu aşteptări. Arhitectul şef este un simplu administrator de legi şi regulamente specifice. Iar dacă acestea lipsesc, sunt contradictorii sau nu sunt reactualizate, întreaga lui activitate este o permanentă stare conflictuală fără nici un orizont de normalitate. Situat la intersecţia intereselor politice, investiţionale, comunitare şi individuale, arhitectul şef este fără putere de decizie. Dacă este un bun profesionist, are o bogată cultură şi abilităţi specifice, poate cel mult influenţa unele decizii. Altfel, primeşte nemulţumirile tuturor fără a avea, vreodată, parte de mulţumiri. În consecinţă, nu este o funcţie atractivă, este de-a dreptul respingătoare pentru arhitectul îndrăgostit de profesia lui.

Sunt ţări dezvoltate unde s-a sesizat de mult riscul major pentru dezvoltarea spaţială armonioasă a oraşelor dacă instituţia arhitectului şef nu are autonomie susţinută de lege în luarea deciziilor. Am un exemplu elocvent. Viceprimarul din Göteborg, Suedia, locuieşte în singurul penthouse de la etajul şapte al unui bloc de locuinţe construit în perioada interbelică. Prin urmare are la dispoziţie o terasă imensă, de aproape două sute de metrii pătraţi.ĂŞi-a dorit o seră pentru flori de cincisprezece metri pătraţi, din sticlă, în subsuoara locuinţei. A făcut o schiţă, o cerere şi le-a trimis arhitectului şef. Acesta dispune de biroul special de analiză a solicitărilor de orice fel. Dacă rezolvarea este de natură exclusiv politică, cererea este trimisă consiliului local, dacă este de natură tehnică este trimisă arhitectului şef, dacă este şi politică, şi tehnică este trimisă ambelor instituţii. În cazul viceprimarului nostru s-a decis că rezolvarea este exclusiv de natură tehnică. Arhitectul şef a cercetat regulamentul de urbanism al zonei, foarte detaliat, şi a constatat că cererea nu respectă aceste regulamente şi deci nu poate fi acceptată. Asta a fost tot, cele două persoane publice nu s-au cunoscut, nu s-au întâlnit. Întâmplarea a făcut să fi fost în acest apartament. Practic extensia din sticlă pentru seră era invizibilă din spaţiul public. Dar autonomia arhitectului şef este la cote înalte, la fel ca civismul viceprimarului. Instituţia are buget şi politică de personal propriu inclusiv atelier de urbanism pentru acoperirea cu regulamente a întregului teritoriu administrativ. Cu alte cuvinte este o instituţie profesionistă dedicată urbanismului oraşului cu toate problemele lui complexe.

În România, afirm cu responsabilitate, nu se mai face urbanism. Nu există nici un fel de interes al decidenţilor politici pentru calitatea spaţiului urban şi a peisajului natural. Aproape toate localităţile din ţară se ghidează după primele planuri urbanistice generale realizate după 1990. Ele sunt ţinute în funcţiune prin derogări periodice de la prevederile legii şi nu mai sunt demult în concordanţă cu realitatea. În acelaşi timp sunt acceptate planurile urbanistice zonale realizate pe loturi mici de teren. Asta înseamnă fracturarea generală, continuă a spaţiului urban. În acest context politic, administrativ şi legislativ, un arhitect şef bun se compromite, iar unul slab nu contează. Este cauza pentru care în anul 2004 am decis să plec din administraţie.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului