Mistica secretului

Îi voi ruga pe cititori să-mi îngăduie evocarea unui episod în aparenţă nesemnificativ, dar care e totuşi simptomatic pentru o anumită mentalitate şi pentru anumite practici. Era, cred, anul 1979 şi mă ocupam încă de revista Dialog, revista studenţească de cultură a Universităţii „Al.I.Cuza”. În 1977 Ceauşescu anunţase cu mare tam-tam desfiinţarea cenzurii în România, drept urmare a creşterii conştiinţei revoluţionare a cetăţenilor patriei. Ca în atâtea alte rânduri, era vorba tot de o operaţiune de propagandă şi de manipulare. Ce s-a desfiinţat atunci a fost instituţia ca atare, Direcţia Presei şi a Tipăriturilor; cenzura, în schimb, a continuat să existe bine merci ba chiar a cunoscut o epocă de multilaterală înflorire întrucât s-a diversificat, a devenit tentaculară, fiind adesea nevoie de trei-patru aprobări, de la „foruri” diferite, acolo unde înainte era suficientă una singură. Vigilenţa factorilor responsabili a crescut şi ea exponenţial.

La Universitate, după o perioadă de derută, s-a decis că revista Dialog trebuie citită (avizată) şi de către unul dintre prorectori, cel însărcinat cu problemele ideologice (şi care de regulă era un profesor de socialism ştiinţific). Deschid o paranteză şi precizez că făceam o întreagă echilibristică pentru a păstra statutul de „revistă de cultură”, de care eram foarte mândri. Trebuia totuşi plătit un mic tribut, cu câteva texte ce „reflectau” viaţa asociaţiei studenţeşti sau pur şi simplu preocupările cotidiene ale studenţilor. În economia revistei, aceste texte ocupau un loc nesemnificativ.

Iată-mă, aşadar, faţă în faţă cu prorectorul pe post de cenzor şi, între noi, cu paginile numărului ce trebuie avizat pentru a intra la tipar. Conversaţie destinsă, omul e civilizat şi prevenitor. Se opreşte la pagina cu „probleme studenţeşti” şi declară că are o observaţie. Era acolo o notiţă (o dădusem ca să umplem spaţiul, în lipsă de altceva) despre nişte deficienţe de la cantina studenţească din Codrescu, studenţii reclamând incapacitatea administratorului de a asigura aprovizionarea ritmică – ceva în genul ăsta. Prorectorul îmi spune foarte serios că nota nu poate trece, fiind vorba de o chestiune internă (?) a Universităţii. După care, pe un ton amabil-moralizator: „Tovarăşe Călinescu, aţi dat de o problemă, foarte bine că aţi sezisat-o: trebuia însă să veniţi la noi, să ne spuneţi despre ce e vorba şi noi, conducerea Universităţii, o rezolvam. Uitaţi, mă voi ocupa eu personal de chestiunea cu administratorul”. "Bine, am încercat eu timid, dar atunci presa, ce-i mai rămâne de făcut presei?" "Cum ce, a zâmbit larg prorectorul. Când sunt atâtea şi atâtea aspecte pozitive, luminoase, când tineretul nostru studios care etc., etc."

Lumea aceea în care prorectorul se temea că dintr-o ştire de ziar s-ar putea deduce că administratorul cantinei fură cartofi era o lume ce avea o adevărat mistică a secretului. Orice putea deveni secret de stat, orice dată statistică, orice accident banal, orice mişcare în ierarhia comunistă. Rufele murdare se spălau în familie. Hruşciov şi-a citit raportul (cunoscut drept „raportul secret”) despre crimele lui Stalin în spatele uşilor închise, excluderile de la vârf aveau loc tot în cadru restrâns şi departe de priviri indiscrete.

Continuator direct al Partidului comunist, PSD este şi el marcat de această obsesie a secretului. Reglările de conturi din ultima vreme sunt ilustrative în acest sens. Pe lângă faptul că a îndrăznit să o atace pe Carmen Dan (a comis, aşadar, crima de lèse-Videle), Mihai Tudose a încălcat grav disciplina de partid spunându-şi opiniile în public. Greşeală de neiertat, pentru care a plătit cu postul. Ce i s-a reproşat, printre altele, primarului Mihai Chirica? Faptul că a făcut declaraţii în spaţiul public fără să se consulte în prealabil cu colegii. E o enormă ipocrizie să aduci un asemenea reproş cuiva care îşi exprimă o poziţie personală ce este în răspăr cu linia partidului. Liviu Dragnea pare extrem de preocupat de scrisoarea pe care i-a adresat-o (iarăşi !) public Nicolae Bădălău. A făcut în mai multe rânduri aluzii ironice la ea şi i-a sugerat expeditorului că îl va executa la momentul oportun. La suprafaţă, aşadar, nu trebuie să transpară nimic: partidul este un monolit, toţi membrii lui trebuie să fie strâns uniţi în jurul conducătorului suprem. În egală măsură structură comunistă şi structură mafiotă (omertà!), PSD de sub conducerea lui Dragnea elimină din faşă orice încercare de dezbatere democratică în interiorul partidului.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor